Broken feelings

Capitolul 4 - Prima zi de facultate

                                        Capitolul 4 - Prima zi de facultate

                 America.. Nu credeam că voi păşi vreodată pe acest continent aflat aşa departe de casa mea. Nu am dorit niciodată să merg în SUA. Mereu am văzut doar părţile negative ale acestei ţări. O naţie de inculţi, iubitori de fastfood care-şi pocesc limba tot mai mult. Oraşe suprapopulate, prea mari şi poluate, care ascund oameni de toate mamele, inclusiv rasişti. Şi mă gândesc ce va fi, ce oameni voi întâlni..

                Cursurile aveau să înceapă peste o săptămână şi eu încă nu m-am împăcat cu ideea de a studia la Yale. Ce aş fi putut face până la urmă? Dacă nu termin facultatea aşa cum a cerut bunica, totul va fi pierdut.. Locuinţa mea din Londra, terenuri, inclusiv firma şi acţiunile erau pe numele ei.. Dar nu am de gând să îi las pe alţii să profite din cauza asta, deoarece toţi linguşitorii firmei stau ca şi câinii după os. Alţi moştenitori nu are bunica.. Mama fiind singură la părinţi, bunicii neavând alţi fraţi sau surori, asta mă face pe mine singura moştenitoare de drept. Tata.. Păi, bunica niciodată nu a avut încredere în el, întotdeauna îl considera ca fiind „o persoană obscură”. Şi-a confirmat bănuielile când a intrat la închisoare. Păcat că nu a vrut să-l cunoască mai bine deoarece nu era aşa înainte..

                E o duminică frumoasă de vară.. Cerul e senin şi vântul bate modest, dar destul încât să legene molatic perdelele fine din dantelă și să-și lase urma răcoroasă prin întreaga încăpere. Uşile balconului sunt deschise în larg, lăsând să intre în încăpere primele raze ale dimineţii. Eu, învelită în halat, stau ca un sultan în mijlocul patului, uitându-mă afară prin uşile deschise ale balconului, în timp ce savurez o cafea fierbinte. „Mâine e luni”, mă posomorăsc deodată.. Cât de repede poate trece timpul fără să-ţi dai seama. Săptămâna viitoare deja încep cursurile.. Sunt oarecum stresată şi mă gândesc într-una „oare cum va fi?”, „oare ce oameni voi întâlni?”, „oare mă voi descurca?”..

                Întotdeauna bunica îmi spunea ce şi cum să fac şi eu o ascultam mereu pentru că ştiam că ea are dreptate. Ei, de acum se pare că trebuie să mă descurc singură, pe cont propriu, departe de casă şi de prieteni, având noroc doar cu nişte vecini de treabă.. Până acum, abia dacă am ieşit din casă după cumpărături şi întotdeauna însoţită de Tessa sau Lydia. Mă panichez puţin fără să vreau, gândundu-mă că de acum trebuie să ies în lume şi să mă descurc singură. Brusc, mi-am pierdut curajul şi încep să plâng. Gândindu-mă că am rămas singură şi a nimănui într-o ţară cu oameni străini, cu oameni care îmi vor răul, putând apela doar la mila unei vecine. Tot felul de scene îmi vin în minte de parcă totul ar fi împotrvina mea. Dar, trebuie să văd şi partea plină a paharului şi să mă consolez cu ideea că sunt aici pentru bunica mea. Îi voi îndeplini rugămintea şi nu voi lăsa oamenii răi să facă ce vor din munca ei de-o viaţă.

                Săptămana a trecut repede, având grijă să-mi pregătesc tot ce am nevoie pentru această zi magnifică, o zi specială, prima zi la Universitatea Yale. M-am trezit devreme, prea devreme. Aşezată confortabil pe canapea, îmi beau cafeaua deja răcită. Arunc o privire involuntară spre ceas şi pornesc spre camera mea. Cămaşa albă proaspăt călcată îmi face cu ochiul de pe umeraş. Nu am căutat să mă îmbrac prea deosebit. Pe lângă cămaşă, am ales o fustiţă largă de culoare neagră şi nişte pantofi cu toc. Încă nu îmi ştiu orarul, aşa că îmi voi lua un caiet de notiţe şi un creion.

                Mă îmbrac repede, dar încă e mult prea devreme. Îmi aranjez frumos părul, făcându-mi nişte bucle. Oftez uşor uitându-mă în jur, îmi iau geanta, cheile de la maşină şi pornesc spre garaj.

                Agitaţia e mare în curtea Universităţii. Mii de studenţi fug de colo colo căutându-şi colegii sau prietenii. Numai eu stau singură şi privesc buimacă marea de oameni îmbrăcaţi frumos, aşteptând cu nerăbdare încheierea acestei zile.

                Până la urmă am pornit descurajată spre amfiteatru, ghidată de un bătrân profesor universitar, un om cumsecade, care probabil a observat că sunt pierdută în spaţiu pe aici. Speram să nu găsesc multă lumea dar din păcate, bobocii sunt primii care vin, curoşi de prima zi de facultate. Mă uit în jur căutându-mi un loc unde să mă aşez. Deşi văd banca din faţă liberă, nu mă încumet să stau în acel loc. Caut dezamăgită o altă bancă liberă, dar nu găsesc nici una. Devin agitată simţindu-mă „fata cea timidă”  şi încerc să mă fac nevăzută, pentru a nu interacţiona cu nimeni. Mă indrept spre geam şi mă uit bucurasă la ultima bancă a rândului, care părea a fi liberă. „E perfect!”, exclam zăpăcită în mintea mea, bucuroasă ca un copil mic, pornind spre locul cu pricina. Verific să văd dacă banca nu e ocupată întradevăr de altcineva, dacă nu e vreun ghiozdan rătăcit prin zonă şi mă aşez confortabil pe scaun, punându-mi geanta frumos pe bancă. Îmi sprijin mâinile de bancă şi mă uit gânditoare la tablă, imaginându-mi deja chinul prin care va trece.  Reveria mi-a fost deranjată de scârţâitul podelei. Un tânăr brunet şi palid îşi trăsese scaunul pentru a se aşeza în banca de lângă mine. Uitându-mă confuză, îl întreb fără să vreau:

-Scuze, era ocupat?

-A.. Nu.. Presupun.. Acelaşi lucru am vrut să te întreb şi eu.

                Vorbea încet, avea o voce caldă, deşi nu mă privea când îmi vorbea. Îmi dădusem seama că şi el e la fel de timid ca mine. Acest lucru îmi dă curaj într-un fel, şi, amintindu-mi ruşinată lipsa manierelor, îi întind mâna prezentându-mă.

                Băiatul îşi ridică încet privirea spre mine, roşind uşor, îmi luă mâna în a sa şi rosti zâmbind anemic:

-Andrew, îmi pare bine..