Privesc orașul în apus de la fereastra scânteietoare pe măsură ce pașii bărbatului sună tot mai aproape de mine. Nu am ce face, asa ca doar închid ochii când mâinile acestuia ma răsucesc cu fața spre el. Nu era cel mai frumos, dar nici cel mai urât. Îmi cuprinde talia și își apropie buzele de gâtul meu. Abia pot să mă țin pe picioare, fără să amețesc și să vomit.
Fac asta pentru bani. Am nevoie de bani. Nu trebuie să uit. Nu trebuie să mă comport ca o sălbatică, fiindcă nu o să primesc decât bătaie.
Îmi dă bluza jos, iar primul instinct este să îmi acopăr sânii dezgoliți.
Dar nu pot...
În câteva minute o să se termine, iar tu o să îți primești plata, îmi zic încurajator, însă fără efect. Sunt întinsă pe pat, iar el își face loc între picioarele mele.
Nici măcar nu știu cum îl cheamă, dacă are nevastă, copii, dacă...
Nu e treaba mea!
O sumedenie de gânduri îmi trec prin minte cât timp el se leagănă înainte și înapoi și nu pot decât să strâng din pumni când se împinge pentru o ultimă oară, căzând gemând peste mine.
Când ies din motel, afară deja e întuneric. Grăbesc pasul, vântul biciuindu-mi obrajii uzi de la lacrimile care îmi scăpaseră printre gene. Ar trebui să nu mai plâng, să mă obișnuiesc. Asta e realitatea! Și viața e crudă.
Descui ușa casei și sunt izbită de un val de căldură și de duhoarea rachiului. Măcar pentru o seară mi-aș dori să nu mai bea!
- Visează în continuare! mormăi în timp ce îmi agăț geaca.
- Ia uite cine s-a gândit să vină acasă!
Tata stă pe canapeaua de un verde bolnăvicios din sufragerie, cu o sticlă de rachiu într-o mână și cu telecomanda în cealaltă. Îmi împreunez mâinile în față și îmi plec capul.
- Îmi pare rău, spun aproape șoptit în timp ce îmi analizez degetele roșii de frig.
-Îți pare rău?
Îi simt atenția cum se mută de la ecranul televizorului la mine. Sunt înghețată.
- Îți pare rău?! țipă și se ridică de pe canapea.
Sticla din mâna lui trece milimetric pe lângă urechea mea, apoi se împrăștie în bucăți mărunte pe parchet.
Nu o să plâng! Asta doar îl va enerva mai tare. Îmi ridic privirea.
Ochii îi sunt injectați, iar albastrul irișilor se decolora tot mai tare de la o zi la alta.
- Unde ai fost? continuă tata să țipe.
Îmi duc o mana la buzunarul din spate al blugilor și scot câteva bancnote de 50 de lei. Nu e mult, dar atât am reușit azi. Deja cerusem salariul în avans, de acum trebuia să ma descurc din „cuceriri”. Întind mâna tremurândă către tata. Din câțiva pași e lângă mine, smulgând cu lăcomie banii.
- Ăștia-s toți?
Mi-aș dori să nu mai țipe, mi-aș dori atât de mult să fim o familie normală.
Dau din cap în semn că da și îmi privesc picioarele desculțe pentru că nu pot să mă uit în ochii lui.
- Târfo!
Simt viteza și forța palmei tatei peste obrazul meu. Sângele îmi inundă gura. Nu mai pot să îmi țin lacrimile în frâu.
- Plângi, a?
Tremurând de nervi, tata mă mai lovește o dată. Și încă o dată. Cad în genunchi, continuând să primesc ploaia de lovituri. Nu o să îi pară rău când o să fie treaz, dar încă trăiesc cu speranță.
Se oprește și își trage răsuflarea, apoi face doi pași înapoi.
- Ieși din casa mea! îmi ordona, ținând mâna întinsă cu arătătorul în dreptul ușii.
Încerc sa ma ridic, dar tot ce reușesc e sa ma pun în patru labe.
- Tată... ridic privirea încețoșată de lacrimi și il rog printre suspine sa ma ierte.
- Ieși mai repede! Ia-ți catrafusele și cară-te! Nu vreau sa te mai văd!
- Tată, te rog, tată... Nu am unde să mă duc, tată.
Asa beat cum e, se apleacă și mă trage de braț, apoi îmi face vânt pe ușă.
Sunt bătută, dezbrăcată, plânsă și jalnică. Sunt jalnică.
Și singură...
Fac un pas, încercând să nu mă prăbușesc. Apoi încă unul.
Părăsesc în sfârșit curtea tatei și mai arunc o privire înapoi, poate ca se răzgândește. Dar pe cine încerc să păcălesc? Tata e cel mai orgolios și încăpățânat om pe care îl cunosc.
Trotuarul e rece sub tălpile mele desculțe, și nici aerul nu e prea îngăduitor. Ma doare capul și jumătate de corp mi-e amorțit de la pumnii și picioarele încasate.
Intru în parcul gol și ma așez pe o bancă. Ochii îmi sunt vineți, dar nu mă pot opri din plâns, deși ma doare de fiecare dată pieptul când respir.
Unde sa ma duc?
Ce ma fac?
O sa merg mâine dimineață să îmi cer iertare de la tata. O sa îmi zică probabil ca sunt adult și pot sa am grija de mine.
Dar el poate sa aibă grija de el?
Il iubesc. Deși nu ar trebui, îl iubesc. E singura familie care mi-a mai rămas. Nu vreau sa îl părăsesc...
Ma năpădesc lacrimile cu totul si ma bucur ca nu e nimeni prin preajmă sa ma audă. Deși o sa regret ca fac asta, îmi îngrop fața în mâini, lăsând durerea sa ma stăpânească.
O sa fie și zile mai bune! Va fi soare și pe strada mea. Nu va mai trebui sa fac orice pentru bani. Tata o sa ma iubească și el cum îl iubesc eu.
Îmi pun picioarele pe banca și ma fac ghem, încercând sa ma încălzesc. La cât de obosita sunt, ai zice ca as adormi in secunda în care o sa închid ochii, dar după pleoape îl văd pe tata, cu fața schimonosită de furie, vocea lui răsunându-mi în urechi.
Plămânii îmi sunt sfâșiați la fiecare respirație, câteva coaste îngreunând situația. Îmi simt fața umflată si sângele de pe buze.
Poate ca dacă adorm o sa găsesc o soluție pentru tot. Sau măcar pentru ceva. Mâine dimineață trebuie sa fiu la lucru sau sunt concediata.
- Bani, bani, bani! spun în șoaptă, strângând mâinile la piept.
CITEȘTI
Hope
RomanceHope Royster are 20 de ani și duce o viață haotică, plină de violență și vicii. E la limita răbdării și a speranțelor. „Din depărtare se aude un claxon de mașină. Se aude ca prin ceața densă. Se aude mai tare și mai prelung." „Încerc să trag cât mai...