Hope

Zece

- Cred că ar trebui să primești un premiu pentru cele mai reușite intrări! exclamă Nakita cu un zâmbet șiret. Doamnă Volkov, ați zis că o să îi faceți dumneavoastră baie, i se adresează amuzată femeii care încă se uită stupefiată în direcția noastră.

- Asta am vrut, dar...

- Am insistat, intervine William, așezându-mă pe pat și învelindu-mă cu pătura. Iar acum trebuie să plec. Am antrenament și deja am întârziat.

Din cauza mea.

- De ce nu ai spus nimic? îl întreb, prinzându-l de mână.

William se întoarce și se apleacă deasupra mea, mângâindu-mi obrajii.

- Pentru că nu era important, ridică din umeri și mă sărută pe frunte. Încearcă să te odihnești. Bine?

Încuviințez încet din cap și îl privesc cum se îndepărtează. Deschide ușa și mă salută cu o sprânceană arcuită , apoi pleacă.

- Ce faci aici?

Nakita își țuguie buzele, privește visătoare pe fereastră de parcă nici nu mi-ar fi auzit întrebarea și vine mai aproape.

- Am venit în calitate de vizitator și prietenă a ta. Ți-am adus și niște haine mai... normale.

Dintr-o pungă scoate o pereche de pantaloni scurți și două tricouri largi.

- Nakita... nu trebuia.

- Ba bineînțeles că trebuia. Arăți exact ca o fantomă în halatul ăsta. Și nu te mai certa cu mine. Hai să te ajut să te îmbraci.

O tuse puternică se aude în timp ce mă pune în fund.

- Da, asistentă Volkov? vocea Nakitei are o nuanță de iritare.

- Este ziua ta liberă și m-ai rugat să am grijă de pacienți. O să o schimb eu.

Am impresia ca am fost lovită de mașină mai tare decât mi s-a spus. Două asistente care nu par foarte prietenoase una cu cealaltă mai au puțin și se iau la bătaie pentru cine o să aibă grijă de mine.

Bună asta!

- Nu cred că e nevoie, continuă Nakita cu un zâmbet forțat. Sunt eu aici, mulțumesc, doamnă Volkov.

Femeia mormăie ceva și iese din salon, lăsându-mă pe mâinile vizitatorului meu surpriză.

Nakita mă întoarce astfel încât să stau cu spatele la restul oamenilor din încăpere și începe să îmi dezlege nodurile făcute cu atenție de William.

- Cine era ăla de aseară? mă chestionează în timp ce îmi trage tricoul pe cap. Și ce treabă are cu tine?

Trebuie să o rog să îmi predea și mie lecția zâmbetului fals, având în vedere că nu schițez decât grimase.

- Ăla e tata.

Se oprește cu elasticul pantalonilor deasupra genunchilor și se uita ca trăsnită la mine.

- Îți bați joc de mine.

Clatin din cap.

- Tu și bădăranul ăla de aseară, care a trezit tot spitalul, sunteți rude?

Nakita pare de-a dreptul șocată și nici nu pot să o condamn. Ridic din umeri.

- Refuz să cred că ai ceva de-a face cu el, declară ea, făcând nod pantalonilor. Refuz. Punct.

- El e tot ce a mai rămas din familia mea, îi mărturisesc cu glas șoptit.

Nakita stă pe vine în fața mea, ținându-și mâinile pe genunchii mei și privindu-mă compătimitor. Nu am suportat niciodată privirea asta, care mă face să mă simt de parcă aș fi unica victimă a violenței din întregul Univers.