Hope

Doi

Simt o mână pe umărul meu. E atât de caldă, Dumnezeule! Nu poate fi decât al lui Susan.

Deschid cu greu ochii umflați și sunt luata prin surprindere de persoana care se profilează în bătaia soarelui.

O bătrânică simpatică îmi zâmbea trist în timp ce ma mângâia pe braț.

- Draga mea? Ești bine?

Avea tonul blând și o privire îngrijorată.

Și tatăl meu nu dă doi bani pe mine...

- D-da. Sunt în regulă.

O pălărie roz îi cădea peste frunte și semăna într-o oarecare măsură cu Regina Elisabeta a doua. Încerc sa ma ridic de pe bancă și reușesc sa stau în fund. Femeia se așază lângă mine și ma analizează din cap până în picioare.

Aoleu!

- Draga mea? Ai fugit de acasă?

Întrebarea ei ma face sa zâmbesc, chiar dacă ma doare.

- Cred ca m-aș fi încălțat dacă tot aveam de gând sa fug.

Zâmbește. Dar pare că așteaptă sa ii povestesc ce mi s-a întâmplat.

- Am...

Aş vrea sa ii spun deschis ce am pățit deși sunt sigură că bănuiește problemele mele. Dar nu pot sa o împovărez cu viata asta pe care mi-aș dori sa o schimb cu orice preț.

De-ar fi atât de simplu!

- Am avut un meci de box și l-am cam pierdut.

Nu ma pricep la minciuni.

- Asta e cam evident, dulceață. Vino, o sa punem niște gheață pe răni.

O știu pe Susan de acum doi ani, de când ea și cu fiica ei s-au mutat vis-a-vis de noi. Ii sunt mereu recunoscătoare ca nu insista pe același subiect.

Ma uit confuză la ea, dar are o figură cât se poate de serioasă și deja s-a ridicat de pe banca, iar acum îmi întinde mâinile ca să ma ajute.

Mergem la pas una lângă cealaltă. Pare ca se bucura de liniștea dimineții și de verdeața din jur.

Oftez și ma uit la cerul albastru. E mai cald decât aseară, în orice caz...

- Știi ca poți vorbi cu mine, da?

Zâmbește și nu pot sa fac altceva decât sa ii răspund tot cu un zâmbet.

- Știu, Susie, dar chiar nu e nimic de vorbit.

Și chiar nu e. Rufele din familie se spală în familie. Asa disfuncțională cum e...

Bătrâna își ia un moment să se gândească și îmi răspunde senin:

- Înghețată?

Femeia asta e plina de surprize! Încep sa râd, asumându-mi durerea pe care o resimt când buzele mi se arcuiesc și glasul meu umple parcul.

- Am zis ceva greșit?

Susan ma privește suspect, cu un zâmbet discret în colțurile gurii.

- Nu, doar ca ai fost foarte spontană.

- Hai sa îți luăm o înghețată.

- Chiar nu e nevoie.

Și apoi îmi amintesc deodată. Serviciul.

Nu îmi vine sa cred ca am uitat!

- S-a întâmplat ceva?

Susan pare sa observe ca sunt stană de piatră.

Câteodată as vrea sa fiu transparentă.

- Da. Adică nu. Sunt bine. Trebuie sa plec.

Bătrâna e confuză însă nu am timp să îi explic. O aud insistând cu înghețata în vreme ce tălpile mele lipăie pe trotuar.

Ar fi trebuit sa fiu acolo acum o ora.

Sunt atât de inconștientă!

Alerg șchiopătând și abia acum realizez ca lumea se holbează.

Se holbează la mine?

O, Dumnezeule!

Ma opresc și îmi privesc reflexia într-un geam de mașină. Arat de parca as fi evadat din cine știe ce temniță. Obrajii îmi sunt roșii și umflați, ochii vineți. Tricoul mi-e rupt și sunt desculță. Pe bratul drept se mai vad urmele de unde m-a apucat tata aseară cu violență.

Mi-e atât de rușine.

Încetinesc pasul și imi plec capul, apoi îmi bag mâinile în buzunare.

- Ai întârziat!

Măcar de data asta speram sa scap nedetectată. Șeful stă la una dintre mese, cu o ceașcă de cafea în față. Ochii ii sunt serioși, iar buzele i s-au unit într-o linie subțire.

- Nu o sa se repete.

- Asta ai zis și acum două zile.

- Chiar îmi pare nespus de rău, domnule!

- Ajunge! Uită-te în ce hal ești. Nu poți veni cum îți trece prin cap aici.

Nu găsesc puterea sa spun ceva, asa ca îmi țin ochii în pământ, frământându-mi mâinile împreunate în față.

- Deja câțiva clienți au plecat.

- Nu se va rep...

- Ești concediată, îmi spune pe un ton neutru.

- Dar...

- Poți să păstrezi restul de salariu. Mulțumesc, o zi bună!

Își reia activitatea de dinainte sa apar eu, deschizându-și telefonul și butonând haotic.

S-a zis și cu asta! De ce trebuie sa fie totul atât de greu?

Cu pași apăsați ma îndrept spre ieșire, încă sperând la o a doua șansă... Dar îl înțeleg și pe dânsul. Am întârziat de prea multe ori ca să fiu scuzată.

Merg fără vreun scop, neavând habar unde sa ma duc sau la cine. Mai fac câțiva pași si ma sprijin de un zid. Picioarele ma lasă și nu pot sa fac altceva decât sa ma preling în jos, pana când îmi ating fruntea de genunchi. Îmi îmbrățișez gleznele și stau nemișcată.

Apoi potopul vine peste mine.

Întâi o lacrimă.

Și încă o lacrimă.

Încerc sa le șterg, însă pare ca se încăpățânează sa curgă la nesfârșit. Plămânii mi se revolta și ei, iar acum nu pot respira decât printre suspine.

Ma doare inima.

Câțiva trecători ma întreabă dacă sunt bine, însă abia ii aud când tot corpul îmi zvâcnește de durere.

Nu am fost niciodată atât de jos. Oare este o limita pentru decădere? Eu cred ca mi-am atins-o.

Fără bani. Fără acoperiș deasupra capului. Fără tata.

Tot răul spre bine?

Speranța moare ultima?

Un val de furie ma cuprinde de nicăieri. Sunt furioasă pe mama că ne-a abandonat. Sunt furioasă că banii sunt mereu prioritatea numărul unu. Sunt furioasă pe tata că s-a apucat de băut, că nu m-a iubit niciodată așa cum am văzut că își iubeau ceilalți părinți copiii de la grădiniță, școală sau chiar liceu. 

Sunt furioasă pe mine că nu pot decât să plâng neputincioasă în fața atâtor oameni.

Hope! Ce nume blestemat! Oare la ce s-a gândit mama când mi-a pus numele ăsta?

Lacrimile mi s-au terminat. Mă ridic cu greu, sprijinindu-mi mâinile de zid.

Mă duc acasă. Sper ca tata să fie treaz și să mă primească înpoi. Asta e ultima mea speranță.

U-l-t-i-m-a!