Hope

Șase

N-am putut închide un ochi toată noaptea.

Și nu doar din cauza lui William. Ar fi fost bine dacă era doar asta, de ce să mint?

Nu.

Dureri covârșitoare mi-au cuprins spatele și pieptul, picioarele și brațele, făcându-mă să suflu greu și să suspin îndelung.

Prababil femeile astea două mă urăsc fiindcă le-am distrus somnul.

Si puștiul ăla cred că mă urăște, având în vedere că s-a trezit de vreo patru ori, privindu-mă urât pe întuneric cum plângeam.

A trebuit să o strig pe Nakita de două ori ca să o rog să îmi atenueze cumva chinul. Mi-a adminstrat de fiecare dată câte un analgezic, domolind puțin focul ce îmi mistuita trupul.

- Încearcă să dormi, îmi spune, luându-mi temperatura. Arzi!

- Sunt bine, o să îmi revin. Probabil e de la oasele care se vindecă.

- Ai nevoie de somn. Serios vorbesc.

E dimineață, nu o să mă pun la culcare acum.

- Am mai multă nevoie să ajung la baie, îi răspund în schimb.

- Vino!

Acum e acum!

Cum naiba ajung până acolo?

Nu o să urinez în fața unor persoane străine.

De n-aș fi avut coastele rupte, treaba asta ar fi fost cu mult mai simplă.

Nakita se apropie și își întinde mâinile, dar se oprește, neștiind cum să mă apuce.

Se uită la mine, căutând o soluție. Îmi cuprinde mijlocul.

Nu pot! Iar strigătul meu sigur spune același lucru.

Asistenta se retrage repede și își cere scuze.

- Hai, Nakita! Era bine așa. Mai încercăm o dată?

Ma privește dezaprobator, dar îmi face pe plac și repetă mișcarea.

Calm, Hope! Poți să o faci!

Strâng din dinți până ce sunt ridicată în capul oaselor.

- Bun. Și cum ai de gând să ajungi până la baie? Care, apropo, e la capătul holului. Abia te-am pus în fund!

- Ai un scaun cu rotile?

- Ar trebui sa fie pe aici unul.

Nakita iese din salon, lăsându-mă cu picioarele atârnând dincolo de marginea patului.

Doamne, cât de bine e să vezi podeaua!

Încerc sa mă sprijin în mâna mai puțin accidentată.

Vreau să merg!

După zile întregi de stat în aceeași poziție, corpul îmi e amorțit, dar ambiția - de neoprit.

Mă doare, mă doare, mă doare!

Aproape am reușit!

Calc pe piciorul sănătos. Îmi simt coastele zdrobite în momentul în care pun ghipsul în pământ.

Iau mâna de pe pat și rămân dreaptă câteva clipe, bucurându-mă de mica victorie.

Un pas.

Ia să vedem dacă îl pot face.

Nu!

Nu, nu, nu, nu!

Am zis ca mi-era dor de podea?