Hope

Cinci

De-aș putea scoate aparatul ăla nenorocit din priză, aș face-o!

Nici nu zici că am avut hemoragie la cât de nebunește îmi saltă inima în piept.

Îmi îndrept cât pot de mult privirea către ușa pe care intră un bărbat înalt, având capul plecat și mâinile ocupate cu - ce să vezi? - un buchet de margarete albe înfășurate într-un ambalaj magenta.

Își ridică bărbia, iar în ochi i se citește... bucuria?

E bucuros să mă vadă?

Universului îi place să își bată joc de mine, nu alta!

Nakita sare de pe pat și își bate cu palmele uniforma boțită. Se apleacă la urechea mea și îmi spune domol:

- Vă las singuri!

Când să se retragă, se apleacă din nou către mine:

- Nu chiar singuri, sunt cele două femei aici, așa că...

- Fugi odată! îi șoptesc, dându-mi amuzată ochii peste cap.

- Bine, bine! Plec acum! Strigă-mă dacă ai nevoie de ceva.

Trece pe lângă el ca o furtună, îmi face cu ochiul din spatele lui și își flutură ambele mâini prin aer, spunându-mi astfel că pleacă.

Zâmbesc chiar și după ce ușa se închide cu un clic, apoi îmi direcționez atenția asupra lui, care a rămas locului, urmărindu-mă în tăcere, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul.

Norocosul! Eu nici să stau în capul oaselor nu pot.

Face câțiva pași șovăitori, venind către pat. Nu pot să îmi dau seama dacă e el foarte înalt sau e din cauza unghiului în care stau eu.

Nici nu știu de unde să încep.

Presupun că o iau cu ce pot vedea mai bine.

Are un păr șaten deschis, aproape blond, pieptănat, care îi acoperă jumătate din frunte. Poartă o cămașă albă și largă, prin a cărei țesătură i se văd mușchii bine conturați ai pieptului și abdomenului și brațele vânjoase.

Isuse!

Îmi pierd răsuflarea, însă nu reușesc să îmi dau seama dacă din cauza lui sau a coastelor rupte care mă privează de o respirație normală.

Are un zâmbet timid pe buzele trandafirii, iar un licăr de fericire și ușurare îi joacă în ochii de un căprui fermecător.

Mirosul lui se răspândește iute în întreg salonul... sau așa cred...

E atât de aproape de mine!

A rămas în picioare, fără să își deslipească vreo clipă privirea de la chipul meu.

Poate că Nakita nu m-a șters cum trebuie după ce am mâncat, sau poate că încă sunt vizibile vânătăile făcute de tata. Cu siguranță asta e! Sau poate că...

- Bună! rupe el liniștea din cameră odată cu șirul infinit al gândurilor mele.

E aceeași voce profundă pe care am auzit-o atunci. Încerc să îmi stăvilesc bătăile năvalnice ale inimii, care se aud tot mai accentuat pe fundal, dar e în zadar.

Cercetează aparatul neastâmpărat din spatele lui, iar zâmbetul i se lărgește mai tare și pot vedea cum i se formează o gropiță în obrazul drept.

- Bună! îi răspund și reușesc să schițez un zâmbet apatic.

Se așază pe scaun - care e mult prea mic pentru statura lui - și pune florile pe noptieră.