Hope

Unsprezece

Săptămâna se scurse greu, deși majoritatea timpului am dormit. Nakita nu a mai avut vreo zi liberă de atunci, însă nu sunt sigură dacă a fost din cauza programului ei sau din cauza rugăminților mele insistente de a nu mă mai lăsa în grija altcuiva.

- Nici în grija lui William? rânjește dânsa cu subînțeles.

- Nici, i-o tai cu seriozitate. Nu era obligat să stea după fundul meu.

- Nici eu nu sunt, își umflă ea obrajii.

- Nu pentru asta ești plătită? îmi arcuiesc o sprânceană și încep să râd când o văd strâmbându-se. Parcă ai avea cinci ani.

- Și ce e rău în asta? 

Afișează o figură bosumflată, dar în scurt timp izbucnește și dânsa în râs.

- Pun pariu ca te-ai săturat să tot stai în pat.

- Mhm, mormăi. Nici nu pot sa îmi ascund nerăbdarea de a zăcea în altul.
Mai ai analgezice? Azi ma dor coastele foarte rău.

- Aveam ceva mai tare pe aici.

Se caută prin buzunarele adânci și scoate o tabletă pe care e scris ceva mărunt.

- Ia asta, îmi spune ea, întinzându-mi pastila și un pahar cu apă. Măcar acum poți să îți folosești mâna.

Mă uit la brațul stâng care nu mai e prizonier în orteză și zâmbesc involuntar. Se simte atât de bine să mi-l pot folosi! Înghit medicamentul și oftez.

- Ce s-a întâmplat?

Nu îi scapă nimic femeii ăsteia. Se așează lângă mine și ma privește încruntată.

- Doar nu te-ai răzgândit, nu? asumă dânsa când vede că păstrez tăcerea.

- Nu e cam mult? Adică... Nici nu știi ce fel de persoană sunt. Dacă sunt un criminal în serie?

Nakita izbucnește în râs.

- Tu? Criminal? se chinuie să nu mai râdă dar nu ii reușește mai nimic. Nu cred că ai fi fost asa directa cu identitatea ta dacă era așa. Sunt o victimă ușoară, recunosc, dar ma pricep sa citesc oamenii.

- Chiar așa? îmi arcuiesc un colț al gurii. Cum m-ai descrie pe mine atunci?

- O scumpică! și îmi ciupește obrazul. Ești gata să mergem?

Ma uit la piciorul meu și apoi la ea.

- Rectific. Ești gata să te ajut să mergi?

Îmi întind brațul și îl pun pe după gâtul ei, apoi încerc sa mă ridic.

- Oh, Dumnezeule! Ce grea te-ai făcut! exclamă, prinzându-mă mai bine de șold și trăgându-mă spre ea. Să mai zică cineva că mâncarea de spital nu îngrașă! Am dovada vie lângă mine.

Din salon se aud câteva râsete și aprobări.

- Sa știi ca ai dreptate, se amestecă una dintre femei. M-am îngrășat teribil de când stau aici.

Nu am fost cine știe ce atentă la pacienții care au venit și au plecat, așa că nu am de unde sa știu dacă e vreo diferență in privința siluetei ei. Cat despre mine, as putea spune ca am luat puțin în greutate, dar asta mi se pare un motiv de bucurie. Mereu am fost prea slabă.

- Grozav! îmi taie Nakita șirul gândurilor.

Ridică o mână către fereastră:

- Plouă!

Nu ploua totuși la fel de tare ca în noaptea accidentului și nu era nici ceață, dar tot mi s-a format un nod în gât care nu voia să mai dispară.