Capitolul V

17 3 0
                                    


Ajung la ușa prietenei mele. Am scăpat câteva lacrimi. De ce plâng? Chiar nu se merită. Totul a trecut. Durerea pe care am simțit-o atunci nu mai e prezentă. Nu simt ură, nu îmi detest fratele. Ceea ce simt eu nu e dorință de răzbunare, iar gânduri sadice despre cum pot să îl chinui ca și el să trăiască ceea ce am avut eu norocul să îndur în spital nu am. Eu doar nu vreau să îl mai văd vreodată.

Până în ziua de azi mă macină gândul că i-am făcut ceva, dar ce? Cu ce i-am greșit? De ce mă detestă? Cel mai tare ma sperie că vrea să ne împăcăm ca mai apoi să mă rănească.

Ușa îmi e deschisă de mama lui Gabi. E de ajuns ca să revin la realitate și să tresar.

-Bună ziua. Am venit să o văd pe Gabi.

-Bună, Ian. Desigur, intră. Sunt sigură că și Gabi te așteaptă, îmi spune femeia cu un zâmbet sincer, apoi mă îmbrățișează. Mă bucur mult că o vizitezi. Mereu e mai plină de viață dacă te vede. A trecut și Dylan pe aici, dar s-a grăbit să plece acasă. Se pare că mama lui iar se simte rău și e în spital.

-O să îl sun. Sper că totul o să rezolve și o să fie ok.

Am pășit în casă, apoi am urcat la etaj unde se afla camera prietenei mele. Bat încet în ușă, iar când primesc confirmarea că pot intra pășesc înăuntru.

-Salut, draga mea, cum te simți? o întreb eu cu veselie, apoi mă  așez pe scaunul de la birou. Sper că primești tratamentul cum trebuie, da?

-Bună, idiotule. Mă simt foarte bine. Tu mai bine spune-mi, cu cine ai stat azi în bancă?

-E nouă, o cheamă Nina. Tu de unde știi?

-Carolina mi-a spus. A mai adăugat și că erai foarte politicos cu ea, ceea ce nu prea îți stă în fire, din moment ce nu o cunoști destul de bine. Dar mă bucur că ai ajutat-o, cei noi mereu trebuie îndrumați. Noi, fiind niște elevi buni, mereu trebuie să le arătăm cum stă treaba la noi în școală, ca să le fie mai ușor să se acomodeze, spune ea, zâmbind.

-Mi se pare sau tu deja te gândești la mine și la ea ca la un cuplu? Gabi, te cunosc prea bine.

-Hmm, poate? spune, apoi începe să râdă ca o maimuță. Mă uit la ea fără să schițez ceva.

-Ți-am spus vreodată cât de mult te iubesc?

-De foarte multe ori!

-Ți-am adus câte ceva de mâncare, uite, spun și îi întind pachetul cu bunătăți. Vreau să îți spun ceva foarte important.

-Așteaptă să îmi iau ursuleții, apoi poți începe.

Gabi POV.

Îmi iau ceva de mâncare ca să îl pot asculta pe Ian. Îmi e ca un frate pe care niciodată nu l-am avut. Ne cunoaștem de când ne-am născut. Chiar și atunci am petrecut foarte mult timp impreună. Am o viață minunată. Am o familie excelentă, un prieten de încredere care mereu va fi gata să mă ajute, un iubit care ține la mine foarte mult. De ce mai am nevoie?

-Deci...

-Deci? am întrebat eu cu nedumerire.

-Alex, vrea să mă viziteze peste un timp. Nu știu sigur cât. O săptămână, o lună sau mai mult. Chiar nu știu. Ce mai vrea de la mine? Au trecut doi ani de la accident, nimeni nu l-a învinuit de nimic, iar acum brusc apare și vrea ca eu să îl consider fratele meu drag pe care îl iubesc foarte mult? S-a lovit la cap și eu nu știu? De fapt, de unde să știu?  Nu am schimbat nici măcar o vorbă de atunci. Ajută-mă, ce să fac?

-Chiar nu știu, acum eu chiar nu știu... A înțeles că ai suferit mult timp după asta, credeam că o să te lase în pace. Cum crezi, poate el într-adevăr s-a schimbat? Poate el chiar vrea ca voi să vă împăcați? Poate în sfârșit și-a dat seama că atunci a greșit și vrea să devină acel frate pe care ai vrut să îl ai în acest timp cât a lipsit? Cred că trebuie să vorbiți și să clarificați tot. Doar n-o să stați toată viața așa certați, nu?

-De ce nu? Nu cred că mai am curajul să-l privesc în ochi după acele vorbe. Oare el acum e trist din cauza că nu am murit?

-Nu prea cred.

-Tu ești supărată pe el?

Anume acele vorbe mi-au amintit de zilele când plângeam, nu dormeam aproape deloc, și asta doar pentru că medicul nu prea ii dădea șanse mari lui Ian să rămână în viață. Atât eu, cât și mama sa ne făceam griji zilnic. Tatăl lui Ian nu era nici el într-o stare prea bună. Mereu trist, mereu îngândurat. Fusese o săptămână grea pentru toți.

În următoarea zi, după accident, Alex a plecat împreună cu prietenii săi. Mereu simula un fel de tristețe când era împreună cu părinții, dar când aceștia plecau se comporta de parcă planul său de a-și ucide fratele mai mic nu a mers cum și-a propus el.

Nici până acum nu s-a aflat cine era la volan în timpul accidentului. Cazul a fost închis. Părinții lui Ian au continuat să îl caute pe faptaş, dar nicio căutare nu s-a sfârșit cu succes. Ian a renunțat, spunând că orice încercare de a-l găsi pe vinovat nu are sens.

-Foarte supărată, am răspuns cu fermitate.

-Bine, încheiem subiectul aici, nu vreau să-mi pierd timpul, vorbind despre el. Cum mai e relația cu Dylan?

-Foarte bine, mă vizitează cât de des poate. Mereu e ori la spital la mama sa, ori la mine, ori la școală.

-Nu crezi că are nevoie de puțină odihnă?

-Asta i-am spus și eu! Niciodată nu mă ascultă. De fiecare dată spune că totul e bine. Acum mai vrea și să se angajeze. I-am spus să nu vină mâine la mine. Sper că o să stea acasă să se odihnească, chiar are nevoie.

Următoarele două ore, timp în care Ian a stat la mine, am tot vorbit despre nimicuri. El a plecat acasă să își facă temele. Eu doar am citit, iar pe la 10 p.m. m-am culcat.

Colega de bancă Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum