Aveam o gandire care ma impiedica cand era vorba de orice. Eu actionam mai mult cu gandire si nu cu sentimentele. Asta era probabil principalul motiv pentru care nu puteam sa simt ca traiesc la maxim nimic. Toate sentimentele mele erau astupate de vocea ratiunii. Cred ca asta era unul din motive principale pentru care eram intr-o lupta continua cu mine insumi.
Cand mi se intampla si mie sa am niste momente fericite nu ma bucuram din plin de ele. Refuzam asta gandindu-ma ca oricum trec sau ca sunt un fel de mici avertizari ca o sa se intample ceva rau. In modul meu de a gandi nimic parca nu ma facea fericita cu adevarat.
Aveam de multe ori momente in care imi doream sa devin mult mai animalica. Sa ma las prada instinctului si sentimentelor, dar frica mea pentru consecintele care vor urma si faptul ca n-as sti sa ma descurc cu ele ma oprea mereu.
Chiar daca modul meu de a gandi ma oprea din multe il consideram totusi singurul lucru bun la mine. Eu, inafara de gandire, nu aveam nimic. Altii aveau un farmec aparte sau macar se puteau lauda cu frumusetea ori cu vreun talent. Eu nu aveam nimic din astea. Deci singurul lucru pe care il aveam era gandirea, lucru pe care toata lumea il are.
Chiar daca aveam doar asta nu pot spune ca era ceva special, ca frumusetea sau talentul. Era asa, ca sa traiesc.
Adevarul e, ca daca nici pe aceasta nu o foloseam chiar nu mai aveam niciun sens. Nu pot spune ca eram cine stie ce ganditoare, dar reuseam uneori sa fiu mandra in sinea mea de ideile mele si de faptul ca erau diferite fata de ale altora. Tot din cauza gandirii in schimb nu imi prea expuneam eu ideile, in primul rand considerand ca oricine poate sa gandeasca si tocmai de aceea nu aveam de ce sa-mi prezint ideile, deoarece fiecare le avea pe a lui si nu aveau de ce sa-l intereseze ale mele.
Imi place totusi, ca desi de obicei rationamentul mi-o lua inainte, aveam totusi ceva imaginatie. Cred ca acest lucru ma ajuta foarte mult, deoarece in felul acesta aveam si eu din cand in cand o lume a mea. Doar a mea si de care nimeni nu ma putea judeca, tocmai pentru ca fiind a mea ei nu stiau ce e acolo.
Deci lupta mea interioara se tinea intre gandirea rationala, imaginatia si sentimentele mele. De obicei rationamentul castiga iar uneori pentru a face pace cu sentimentele intervenea imaginatia, care era legatura intre cele doua ipostaze. Dar uneori si imaginatia se lasa invinsa de gandire, aceasta datorita faptului ca lucrurile rationale erau reale iar cele imaginare nu erau nici pe departe. Deci lupta mea fiind castigata de obicei de aceasi parte ma dureau cele invinse si faptul ca ele nu castiga.
Deci lupta cu celalalte parti din mine era castigata de gandire, dar asta nu insemna liniste si pace. De multe ori priveam un lucru sau o situatie in mai multe feluri, in mai multe moduri de gandire. Asta era greu. Aici lupta era cu adevarat stransa pentru ca toti "adversarii" aveau aceasi baza, gandirea. Modurile in care priveam o situatie puteau fi si chiar total diferite uneori. Intr-o astfel de lupta era greu de spus cine castiga sau daca castiga cineva, uneori campionii alternand, alte ori pur si simplu fiind doar remiza.
Deci gandirea mea aducea cu sine lupte interioare si poate de asta imi doream sa preia uneori partea animalica, partea sentimentala, ca in locul luptei interne sa aiba loc o eventuala lupta externa. Dar acest lucru era greu de realizat pentru mine...
