O călătorie interstelară

Tragicomedie

"Cum îți așterni, așa dormi"
Spune o vorbă din bătrâni,
Iar, odată ce o și înțelegem
Suntem ai vieții noastre stăpâni.

Tânără fiind, sau doar naivă,
N-am înțeles de-abia azi;
Nu e vorba de cine sau ce te împinge,
Ci de voința ta să cazi.

E trist, sincer, să privești
La acest tablou întunecat,
La viața ta și să-ți dai seama
Că tu ești singurul vinovat.

Oamenii rănesc mereu, adevărat,
E pur și simplu a lor natură,
Dar n-ar fi trebuit să-mi las durerea
Să-mi pună pe suflet semnătură.

N-ar fi trebuit să-mi sec lacrimile,
Care-mi sunt ca diamante,
Pe oamenii ieftini, ce oricum,
Nici nu știu cum să le poarte.

N-ar fi trebuit să fac tot ce-am făcut,
Să mă rănesc în fel și chip,
Să admir tandrele valuri ale mării,
Dar fiind blocată pe nisip.

Îmi pare rău, tu, lume largă,
Căci știu că ți-am greșit cândva,
Prin faptă, prin gând sau prin vers,
Sunt om, aceasta-mi este firea.

Îmi pare rău, cei pe care v-am iubit,
Nu uitați că-mi bateți în piept,
Chiar și atunci când totul se va opri
Vă voi ține acolo, nu veți dispărea complet.

Îmi pare rău, cărți de pretutindeni,
Că n-am putut ajunge la voi toate,
Dar mulțumesc pentru magia care
Mereu m-a salvat de realitate.

Îmi pare rău, iubitele mele stele,
Căci v-am mințit de prea multe ori.
Nu merit, dar sper că m-ați iertat;
Gândul la voi îmi dă fiori.

Viața e pânza, iar noi suntem pensula,
Putem avea culori, dar nu pe toate,
Ne putem plânge că lipsește o nuanță
Sau o putem crea din ce avem, combinate.

Viața e filmul, noi suntem actorul,
Nu trebuie să fie modern ca să fie alegru;
Oricum, unele din cele mai bune filme
Sunt cele alb-negru.

Viața e poezia, noi suntem poetul,
Hârtia ne este sufletul, cerneala - lacrimile
Putem irosi cerneala rescriind mereu versuri
Sau putem avea grijă de hârtie, acceptând greșelile.

Mi-aș fi dorit să aflu toate astea
Poate puțin mai devreme,
Poate aș fi gândit diferit,
Poate atât de mult nu m-aș mai teme.

Acum sunt prinsă aici, cu mine,
Cu această ființă ce-o detest
Și pe care, realizez cu tristețe,
Nu știu dacă mai pot s-o iubesc.

Cred că sunt la capăt de drum,
Dar nu văd nicio lumină,
Mintea mi-e goală de gânduri,
Inima de întrebări și emoții plină.

Acesta să-mi fie finalul?
Oare mi-am terminat aici treaba?
Oare mi-am atins scopul
Sau doar am trăit degeaba?

În acest punct nici nu-mi mai pasă,
Căci și viața, dar și moartea îmi par mie
Nimic mai mult sau mai puțin
Decât o banală, clasică tragicomedie.