O călătorie interstelară

Frustrare

Dragă jurnalule,

Scriu asta în prezent. Prezentul meu. Care e diferit de al vostru. 23 decembrie 2019. Ora 02:05. Vorbesc cu... Meira. Despre cărți. Până acum am vorbit despre ea. Mai bine zis, despre suferința ei. Legat de un băiat. Nu are rost să vă dau prea multe detalii pentru că, în principiu, deși identitățile nu sunt dezvăluite, unele informații sunt, pur și simplu, confidențiale.

Meira a suferit mult din cauza acestei relații, dar, spre deosebire de trecut, prezentul arată impresionant și promițător. Dar, după cum bine știți și voi, omul se satură la un moment dat să aștepte. Obosește. Și când obosește, cedează. Psihic, fizic. Acea seară a fost una din acele dăți când cedează. Nu se întâmpla des, dar se mai întâmpla. În cele din urmă, era și ea om. Era normal. Și eu am obosit. Și eu am cedat. Dar nu i-am spus și ei asta. Prefer să ajut decât să fiu ajutată. Nu știu de ce.

Așa că ne-am concentrat asupra ei, asupra situației ei. Mă durea s-o văd așa. Mă durea să-i spun de fiecare dată că trebuie să aibă răbdare, ca lucrurile să se așeze de la sine, că "nu poți grăbi ceva ce vrei să țină", îmi amintesc, un citat favorit de-al ei. Dar epuizase de la atâta răbdare, iar karma părea să nu-și întoarcă privirea asupra celor care meritau cu adevărat. Iar asta o călca pe nervi. Deși îi repetam de fiecare dată aceleași lucruri, o înțelegeam. Știam că, dacă aș fi fost în locul ei, și eu aș fi cedat. Și, probabil, mult mai rău. Mereu a fost mai curajoasă decât mine, chiar dacă n-ar admite acest lucru niciodată.

Printre încercările mele de a o face să se simtă mai bine și găsirea citatelor potrivite situației actuale care să-i străpungă inima și mintea, aveam momente când simțeam că vreau să-i vorbesc și eu de problemele mele, dar mă răzgândeam rapid. Ea m-ar fi ascultat cu atenție, fiind pregătită să mă ajute cu orice aveam nevoie. Ar fi fost acolo pentru mine, să mă sprijine, să mă consoleze, să-mi spună părerile ei, știam - de fapt, nu - eram convinsă de acest lucru. Știam că și-ar fi lăsat problemele de-o parte, doar ca să afle ce am pățit și, deși nu cred că i-am mulțumit vreodată suficient, îi sunt etern recunoscătoare. Atât ei, cât și Universului care a binevoit să-mi trimită o prietenă atât de minunată ca ea. E ca și cum mi-ar fi trimis o stea - sau nu - însăși Luna pe cerul meu întunecat. O iubeam mult, chiar dacă nu i-o spuneam des și chiar dacă, mi-a spus odată, că doar ea îmi zice, în rarele momente de exprimare a sentimentelor una față de cealaltă, acest lucru prima. Că mă iubește. Iar eu doar îi răspund. Dar nu a spus-o cu răutate, aș fi știut. A spus, mai mult, sub formă de glumă. Dar eu n-am luat-o în glumă, astfel încât, de-atunci, am încercat să-i spun eu prima. Am și reușit de câteva ori. Nu-mi stă în fire să fac anumite lucruri, dar îmi stă în fire să fac altele. De exemplu, îmi place să îmbrățișez oamenii, de nicăieri, chiar dacă ei nu mă îmbrățișează pe mine.

Mă enervează la culme momentele când suferă, iar eu nu am nicio putere să o ajut. Mă simt inutilă. Atunci îi spun că voi alături de ea. Și vorbesc serios. Și îi spun că o iubesc și cât de recunoscătoare sunt pentru prietenia noastră. Și atunci vorbesc și mai serios.