Don Juan

Capitolul 4

"I've killed fifty-two people. But really all I want is to get my hands on her. I'd be happy with fifty-three. Just one more and I'll be satisfied."

― Sally Green, Half Lost

          Aproape nu am simţit noaptea trecând. Am avut parte de un somn adânc, fără vise. Nu m-au speriat niciodată visele, ca să fiu sincer, nu am avut niciodată teama că apariţia uneia dintre victime în visele mele avea să mă facă să simt vinovăţie, nu exista aşa ceva, nu ştiam cum e să te simţi vinovat, nu mai ştiam cum e să simţi ceva adevărat în general. Îmi plăcea să le dau impresia că simt. Era un joc uşor, eram un actor bun. Mama era ultima mea fărâmă de umanitate, ea era stâlpul meu de siguranţă, gândul că ea nu ar mai fi mă făcea să devin anxios şi nesigur. Cu toate acestea ştiu că nu am aceleaşi sentimente pentru ea. Când eram mic o veneram, o iubeam mai mult decât orice pe lumea asta, chiar şi în adolescenţă sentimentele astea au rămas, dacă e posibil chiar au crescut. Era muza şi modelul meu. Totul s-a schimbat când femeia pentru care mi-aş fi dat viaţa mi-a frânt inima, a fost ca şi cum orice sentimente cunoscute până atunci s-au lovit de pământ şi s-au pierdut printre crăpăturile podelei şubrede din casa mea din copac. Am dărâmat-o, dar nu am reuşit să le mai găsesc. Am rămas gol, singurul sentiment care s-a agăţat de pantofii mei, murdărindu-i, a fost ura. Cu atât am rămas. Cu atât am trăit în ultimii ani în mine, cel mai probabil mi-ar fi fost frică oricum să mai simt altceva, după calvarul prin care m-a făcut să trec.

          Realizarea m-a lovit, făcându-mă să sar din pat ca ars. Cum am putut fi atât de prost? Cum am putut uita? Am fost atât de prins în nebunia asta, aşteptând cu nerăbdare să ies din perioada mea de linişte, încât am uitat că azi era ziua mamei. La naiba, nu i-am luat nimic. Am verificat ceasul. 8:32. Bine, presupun că pot s-o fac şi acum. Am intrat în duş, ieşind în timp record şi luând primele haine care mi-au venit la mână pe mine. Am coborât în grabă scările, aruncând un "bună dimineaţa", grăbit. Poate avea să fie mai surprinsă, dacă o făceam să creadă că am uitat.

— Ethan! Nu mănânci? Unde te grăbeşti aşa?, am auzit-o strigând în urma mea, simţindu-i uşoara dezamăgire din voce. Am surâs şi am urcat în maşină. Mi-am amintit fugitiv că nu am apucat să îi mai scriu Emmei, aşa că am tastat un mesaj scurt, întrebând-o ce face, nu aveam de gând să îmi las mintea să fugă azi. Azi era ziua mamei. Singura zi din an pe care i-o dedicam ei în totalitate, indiferent de situaţie. La 10:26 eram înapoi în maşină, cumpărăturile făcute şi o întâlnire stabilită pe mâine seară. Productivă dimineaţă, de asta sunt sigur.

          Am intrat în casă, cât de silenţios am putut, profitând de uşa între-deschisă a camerei mamei şi lăsându-i cadoul pe birou, apoi am intrat în bucătărie, zâmbind.

— Bună dimineaţa!, apropiindu-mă şi lăsându-i un sărut apăsat pe obraz. Iartă-mi graba de dimineaţă, dar nu puteam să las ziua asta să treacă fără tradiţia noastră cu pizza şi tort de casă, zâmbind şi lăsând cumpărăturile pe masa din bucătărie, apoi înaintând spre ea şi luându-i faţa în palme. La mulţi ani, sănătosi, mamă! Ţi-aş dori să ai parte de multe, dar prefer să le împlinesc eu, zâmbind larg şi sărutând-o pe frunte.

          I-am văzut imediat lacrimile şiroindu-i pe obraji şi le-am şters cu grijă, ştiam că sunt lacrimi de bucurie, însă tot nu îmi plăcea să îi văd obrajii umezi. Femeia asta merita să zâmbească non-stop cu gura până la urechi pentru toate sacrificiile pe care le-a făcut în favoarea mea de-a lungul anilor.

— Pentru o secundă, chiar am crezut că ai uitat, am auzit-o suspinând, apoi lăsând un râs cristalin să scape, am zâmbit mai larg.

— Cum aş putea? Asta ar însemna să nu mă mai bucur de reţeta ta anuală de pizza de sărbătoare, am rostit, râzând uşor, mi-a crescut inima, văzând zâmbetul larg care i-a înflorit pe faţă. Hai să ne bucurăm de ziua asta, lăsăm sentimentalismele pe mâine, am spus, făcându-i jucăuş din ochi.

          Restul zilei a fost complet dedicat ei, gătitului, vizionării filmelor de familie încă de când eram eu mic şi remărcilor umilitoare pe care le tot făcea. Am simţit un gol în stomac, când am ajuns la o filmare cu mine şi Olivia, în timp ce renovam casa din copac. Am înghiţit în sec, oprind filmarea. La naiba, nu era ce aveam eu nevoie să văd acum. Era construită în bătrânul copac din spatele casei, tata a construit-o pentru mine, când eram copil. 

          Obişnuiam să petrec fiecare zi cu Olivia în căsuţa aceea, ne-am hotărât să o renovăm în momentul în care una din scânduri a cedat şi am fost nevoit să suport un ghips, extrem de colorat, muţumită ei, mare parte din vară. Începusem să îmi amintesc cum glumeam pe faptul că urma să fie şi refugiul copiilor noştrii. Ajunsesem să cred asta, la un moment dat. 

          Acea căsuţă a fost o parte mare din povestea mea cu Olivia, luând parte la cei mai mulţi paşi importanţi din relaţia noastră. Nu la mult după despărţire, am dărâmat-o, atârnând în locul ei, un balansoar, unde putea mama să se bucure de zilele însorite, admirându-şi grădina. 

— Îmi pare rău, puiule. N-am realizat că era printre filmuleţele noastre. I-am auzit vocea, scoţându-mă din gândurile mele.

— E în regulă, mamă. I-am răspuns, schiţând un zâmbet şi dând drumul la următorul filmuleţ, care se axa pe un Ethan de doisprezece ani, zâmbind larg, după ce a suflat în lumânările de pe un tort cu două etaje, făcut în casă. I-am imitat şi eu zâmbetul, întorcându-mă spre mama, râsul ei luându-mi mintea de la amintirile dureroase legate de Olivia.

          Ne-am continuat activităţile până târziu, după amiază şi evident că nu se putea să încheiem ziua fără nelipsitul joc de Scrabble, pe care îl detestam, dar cum am mai spus, dacă îi spui unei femei că iubeşti ceva ce de fapt nu suporţi, o să fi pedepsit tot restul vieţii, nu are importanţă că femeia e iubita, sora sau mama ta.

          Mi-am luat al doilea pahar de vin în mână şi m-am ridicat de pe canapea după ce m-a făcut praf la Scrabble a zecea oară şi i-am lăsat un ultim sărut pe obraz, rezervat zilei aceleia. Am pornit spre camera mea, urându-i noapte bună. Ajuns la capătul scărilor, m-am întors bucurându-mă de zâmbetul larg de pe faţa ei. Se oprise în tocul uşii camerei ei, cadoul meu, stându-i în palme. Am zâmbit de parcă fericirea ei era contagioasă, continuându-mi drumul. Nu s-a întâmplat niciodată să pară dezamăgită de cadourile mele, cel mai probabil s-ar fi bucurat la fel de mult şi dacă îi dădeam o scrisoare în genul celor pe care i le ofeream când eram la grădiniţă, însă asta nu m-a oprit niciodată să îi dăruiesc an de an tot ce puteam găsi mai bun şi mai frumos. Pentru că aşa era şi ea. Tot ce aveam eu mai bun şi mai frumos.