Don Juan

Capitolul 5

"It's when a serial killer makes a mistake that you get to live another day."

― Anthony T. Hincks.

          "Ochii albaştrii, limpezi, zâmbetul imperturbabil, mâinile ei jucându-se leneşe în părul meu.

— Haide, chiar vreau să ieşim la o plimbare, uită-te cât de frumos e afară, a surâs, lăsând zâmbetul după care eram atât de înnebunit să înflorească mai mult pe buzele acelea perfecte..

— N-am putea să rămânem aici şi să ne bucurăm de minunaţia asta de după amiază puţin mai mult?, lăsându-mi privirea să îi mângâie trăsăturile.

          Aş fi putut sta aşa, admirând-o, zile în şir, fără să mă plictisesc vreo secundă, eram nebun după ea, iar sentimentele astea nu făceau decât să crească pe zi ce trecea..

— Nu ar fi mai frumos să ne bucurăm de ea afară? Să nu lăsăm o zi perfectă să ne scape printre degete? Aplecându-se puţin şi apăsându-şi buzele peste ale mele.

          Am scăpat un zâmbet, sub buzele ei, ridicându-mă, fără să opresc sărutul, nu mă mai săturam de asta, nu mă mai săturam de ea, de buzele ei, de căldura pe care o stârnea în mine.

— Fie ca tine, merg să mă schimb atunci, zâmbindu-i şi ridicându-mă.

          Imediat ce m-am ridicat, camera a început să se învârtă şi peisajul să se schimbe. Nu mai eram în camera mea, eram într-un restaurant. Ea nu mai zâmbea, avea lacrimi în ochi. Un sentiment de panică s-a stârnit în mine şi am început să respir greoi. Ce însemnă asta? Ce se întâmplă? Mă privea fix, tristă, plânsă şi am simţit cum inima mi se face bucăţi. Voiam să vorbesc, dar nu puteam articula nici un cuvânt, nu puteam scoate nici un sunet.

— Ethan.. Nu pot continua asta.. Eu.., vocea ei suna spartă, aveam un sentiment de deja-vu, insă nu a ţinut mult.

          În următoarea secundă expresia ei s-a schimbat. De la tristeţe a ajuns la teroare, a urmat dezgustul, continuând cu panică şi oprindu-se brusc la ură. Nu cred că văzusem vreodată emoţiile astea pe chipul ei, apoi au urmat cuvintele care mi-au rupt sufletul.

— Eu nu pot avea o relaţie cu un criminal..., a spus printre dinţi. Eşti un monstru!

          S-a ridicat de la masă, îndepărtându-se de mine. Urlam în interior să se oprească, că nu i-aş face nici un rău. Dar nu puteam rosti cuvintele.. nu. Nu.. NU NU NU NU NU NU"

— NU!, m-am trezit, respirând greu, transpirat şi tremurând din toate încheieturile.. Ce dracu a fost asta?

           M-am ridicat în şezut, rămânând la marginea patului.. Nu am avut niciodată un coşmar în genul ăsta, niciunul nu se simţise atât de real. Eram complet zdruncinat şi nu ştiam cum să mă calmez. M-am ridicat, pornind spre duş şi încercând să îmi controlez mintea, haosul era înapoi, vocile, durerea.. La dracu, chiar nu aveam nevoie de asta..

          Am făcut un duş, lăsând gândurile şi panica să se scurgă odată cu apa rece, care îmi potolea tremurul corpului. A fost doar un coşmar. Nu pot lăsa asta să mă afecteze. Nu pot lăsa nimic să ma afecteze. Am auzit alarma telefonului din baie, în timp ce mă uscam, am ieşit, oprind-o şi căutându-mi hainele pentru muncă. După ce am reuşit să mă pun la punct, am coborât în bucătărie, schiţându-i un zâmbet mamei.

— Bună dimineaţa, fără alergat azi?, i-am putut auzi îngrijoararea din voce.

— Fără alergat în dimineaţa asta, mama.. Sunt puţin în întârziere, dar recuperez mâine, i-am răspuns calm.

          Am rămas, privind-o, apucându-mă de micul dejun, n-am putut să nu observ că purta brăţara pe care i-o luasem cadou ieri şi asta mi-a făcut zâmbetul să înflorească mai mult, însă cearcănele adânci şi tremurul uşor al mâinilor ei l-au făcut să piară uşor. Observând că o analizez îngrijorat s-a grăbit să mă asigure că totul era în regulă.

— Nu îţi mai face atâtea griji, dragule. Totul e în regulă, atât doar că au început iar durerile de spate şi mi-e greu să am parte de un somn bun. Dar ştii că astea trec în câteva zile., a spus, zâmbindu-mi cald.

          Nu eram deloc sigur de vorbele ei, însă nu aveam de gând să o supăr şi să înrăutăţesc situaţia, aşa că doar i-am zâmbit înapoi, continuând să mănânc.

          Ziua mea de muncă a fost la fel, fără vreun eveniment special. Am stat constant cu ochii pe ceas, aşteptând finalul programului. Am schimbat câteva mesaje cu Emma, pe parcursul zilei, hotărând să ne vedem la un restaurant din centru în jurul orei 19:00. Având în vedere că azi programul meu era până la 17:00, aveam destul timp să mă pregătesc şi să fiu şi punctual. 

          Mi-am luat la revedere de la colegii mei şi am pornit spre casă, oprindu-mă să fac cumpărăturile pe care mă ruga-se mama să le fac înainte să ajung. Am fost surprins să constat că mama era deja în camera ei când am ajuns, dar având în vedere că a spus că nu a dormit azinoapte cum trebuie şi o văzusem că nu se simte okay, nu am stat prea mult să mă gândesc la asta. Am bătut la uşă, m-a lăsat să intru şi m-am apropiat de patul ei. Părea chiar mai palidă decât dimineaţă. Mă gândeam serios să rămân acasă.

— Tocmai voiam să îţi spun că ies în oraş în seara asta, însă dacă vrei pot să rămân, văd că nu te simţi bine., aşezându-mă lângă ea.

— Nu, puiule. Sunt în regulă, după un somn bun trece starea asta. Mergi şi vorbim dimineaţă., mi-a spus, schiţând un zâmbet.

          Am zâmbit şi eu şi i-am lăsat un sărut pe frunte, urându-i noapte bună şi ieşind din cameră. Ştiam că nu suportă să o presez cu sănătatea şi ştiam şi că poate avea grijă de ea, dar ceva mă făcea să mă simt groaznic de îngrijorat.

          Am urcat în camera mea, schimbându-mi hainele şi verificând ceasul. 18:22, perfect. Mi-am aranjat cămaşa neagră, având grijă să fie impecabil îndreptată şi am îmbrăcat blazerul bleumarin, asortat cu pantalonii la dungă, oprindu-mă în faţa oglinzii şi trecându-mi degete prin păr, aranjându-l. Nu intenţionam să arăt de parcă am pierdut mult timp cu aspectul meu, însă am avut grijă să nu existe nici măcar un fir de păr care să nu fie la locul lui.

          Am terminat cu aranjatul şi am coborât în grabă scările, lemnul tare scârţâind uşor sub pantofii mei lăcuiţi, apoi am ieşit din casă şi am urcat în maşină. Hai să vedem dacă mi-am găsit porţia de distracţie sau nu. Speram în continuare să nu fie una dintre puţinele femei autentice existente.

          După zece minute de condus, ajunsesem în faţa restaurantului. Am parcat şi am intrat în incintă, lăsând chelnerul să mă conducă la un separeu pentru doi. I-am dat mesaj amintindu-i pe ce nume e luată masa, apoi mi-am comandat una dintre băuturile nonalcoolice din meniu, încercând să fiu răbdător, chiar şi după cele 20 minute pe care le întârziase. Detestam nepunctualitatea.