From cold to fire

Capitolul 5 - To what end?

Nikolas' Pov

Vroiam să mă opresc. Vroiam să mă îndepărtez, să fug de ceea ce am devenit, de ceea ce eu însumi am vrut să devin. Nu știam că va fi așa. Nu vroiam să fie așa. Și totuși, împotriva voinței mele, era. Voința mea nu e destul de puternică. Dacă vreau, îmi pot schimba fiecare celulă a corpului. Mă pot opri. Aceea nu era vocea mea. Era un ecou a ceea ce am fost odată, a ceea ce credeam. Era o voce estompată în adâncul ființei mele care a devenit pierdută odată cu cedarea sufletului.

         Cu cât încercam mai mult să mă opresc, simțeam cum pofta de sânge crește din ce în ce mai mult. Inima femeii nu mai bătea ritmic, ci doar din când în când, iar eu simțeam cum inima ei bate în mine acum. Cum fiecare venă a ei de sânge a devenit a mea. Cu cât încercam să mă opresc, cu atât beam mai mult și simțeam cum amețesc, cum deja văd în ceață.

            În acel moment două mâini puternice mi-au prins umerii, iar atunci când m-a atins știam că nu are rost să opun rezistență. Era inutil. Era ca și cum m-aș fi luptat cu o forță a naturii, luptă pe care nu aveam cum să o câștig. Am simțit cum picioarele nu îmi mai atingeau pământul, iar brusc am fost izbit de un zid de beton, auzind cum betonul se crapă la atingerea greoaie a corpului meu.

           În următorul moment, el era în fața mea, privindu-mă pătrunzător, fără să mai fie nevoie de cuvinte. Buzele lui erau conturate cu sânge, iar dinții îi străluceau puternic în bătaia slabă a luminii sub care ne aflam. La început am așteptat să îmi spună ceva, savurând atingerea brațelor lui, forța cu care mă ținea lipit de zid și furia pe care eu însumi o simțeam la el în corp. Nu a zis nimic, iar eu de fiecare dată când vroiam să scot un cuvânt, privirea lui mă oprea, făcându-mă să mă înec în oceanul ochilor lui.

            -Oprește-te! a spus el într-un sfârșit.

            Am rânjit și am inspirat aer în piept, prinzând curaj și forță în același timp și l-am împins în așa fel încât să scap din strânsoarea lui. Mă mișcam atât de repede încât aveam impresia că el nu mă poate vedea ; dar defapt mă vedea mai bine ca oricine. M-am învârtit în cerc de câteva ori și îl vedeam cum îmi urmărește fiecare mișcare fără să se uite în altă direcție.

            - Oprește-te! a urlat de data asta pe un ton impunător, de creator.

           Fără să îmi pot controla mișcările sau vreo parte a corpului m-am oprit brusc, hipnotizat de vocea lui. M-am uitat la el și din cauza luminii puteam să văd mai mult decât o siluetă, mai mult decât o simplă formă între restul. Pentru o secundă am văzut buclele aurii, fața mai albă decât marmura pietrelor de mormânt și corpul într-o poziție perfect dreaptă, așteptând o mișcare greșită a mea.

           - De ce să mă opresc? De ce m-aș opri? E ceea ce ai vrut să ai. E ceea ce încă vrei. Sunt ceea ce ai creat, Alexander. Nimic mai mult. Eu sunt păpușa ale cărei sfori sunt încurcate : încurcate în gândurile și deciziile tale.

       M-am apropiat de el încet, fără să fac vreun zgomot și m-am apropiat de urechea lui, inspirând parfumul morții imprimat pe pielea lui.

          - Trebuia să te gândești ce ai de gând să faci cu mine înainte să mă arunci în prăpastia în care m-ai azvârlit.

            Îl simțeam cum fierbe în interior și cum fiecare cuvânt pe care i-l ziceam îl făcea să regrete mai mult. S-a întors spre mine și mi-a zâmbit, apoi a venit lângă mine și a început să își plimbe mâna pe gâtul meu, luând cu degetul picăturile de sânge.

            - Ești ceea ce trebuie să fi. Ești ceea ce am vrut eu să fi.

            Mi-am dat seama că fiecare cuvânt pe care i l-am spus nu a însemnat nimic pe lângă ceea ce mi-a zis el acum. M-am uitat în jos spre cadavrul femeii, spre picăturile de sânge care încă se mai prelingeau în crăpăturile pământului uscat, așteptând să respire, să se ridice, să urle după ajutor. Și totuși nimic.

            - În curând răsare soarele. Trebuie să ne găsim un loc unde să stăm. Vino, mi-a spus pe o voce calmă, picioarele-i începând să se miște.

            - Ce mi-ai făcut? am zis cu privirea încă spre cadavrul femeii pe care eu am omorât-o.

            I-am văzut umbra corpului cum se întoarce și îî puteam vedea deja privirea și expresia feței.

            - De ce m-ai făcut așa? De ce? Ca să omor oameni? Ca să mă feresc de fiecare rază de soare când eu eram în câutarea luminii? am spus pe un ton mai ridicat, chiar dacă am încercat să par cât mai calm.

            Alexander nu mi-a spus nimic. Umbra îi era neclinitită, respirația nu exista, iar privirea părea goală, pierdută în gânduri. Dar nu pentru mult timp. În câteva secunde a venit lângă mine. Mi-a ridicat bărbia, forțându-mă să îmi iau privirea de la femeie. M-am ferit imediat de atingerea lui, dar el nu arăta vreo formă de interes ; nu părea să îl deranjeze.

            - Ești ceea ce trebuie să fi. Ești ceea ce am vrut eu să fi. Ești ceea ce nimeni nu este.

            M-am uitat la el și i-am zâmbit ironic apoi mi-am dat ochii peste cap.

            - Sunt ceea ce ție îți trebuie. Și ce se întamplă dacă eu nu vreau? Dacă eu nu vreau să vin cu tine și pur și simplu nu vreau să fiu ce ești tu, ce se întâmplă?

            Un zâmbet a apărut în colțul buzelor lui.

           - Așa ceva nu se va întâmpla. Ești prea inocent. Trebuie să îți prezint regulile, ceea ce ai de făcut, dar asta mai târziu. Păstrează-ți ideea pentru momentul în care vom fi apărați de lumina soarelui, înger cu aripi căzute.

           Mi-am ridicat privirea și l-am văzut că se întoarce. Atunci l-am împins, impactul provocându-i un dezechilibru. Am început să alerg în direcția opusă, știind că în cazul în care își propune să mă găsească, mă va găsi înainte ca eu să știu unde trebuie să mă duc. Am oftat și m-am gândit la momentul când l-am împins : abia se clintise, iar dacă vroia să mă întoarcă din drum putea să o facă.

            Dar m-a lăsat să plec. Nu știam încotro să o iau. Nu știam unde să mă adăpostesc de soare, nu știam cum să vânez, nu știam nimic. Și deși frica că nu aveam să mă descurc mă speria, știam că mai devreme sau mai târziu o să mă găsească. Fugeam cu gândul că într-o zi el mă va găsi. În bătaia vântului l-am auzit strigându-mi numele.