From cold to fire

Capitolul 6 - Demons run

Alexander's Pov

L-am urmărit cum se îndepărtează și cum în următorul moment s-a pierdut în ceața care se lăsa odată cu răsăritul soarelui. Tot ceea ce vroiam era să fug. Să merg, să mă hrănesc apoi să îmi caut un adăpost sigur unde să mă feresc de soare. Dar apoi îl vedeam din nou pe el, bând din acel corp urmat de sentimentul de abținere pe care l-am avut pentru a-l lăsa pe el să se hrănească. Are mai multă nevoie decât mine – mi-am spus la momentul respectiv. Și brusc, fără nicio altă mișcare el era plecat.

Fugise de mine. De creatorul lui, de cel care i-a oferit din nou puterea de a vedea și viața veșnică – o viață pe care, ce-i drept, nu o ceruse. Vroiam să fug după el, dar nu știam dacă vreau să îl și găsesc. Dacă îl vroiam lângă mine îl opream atunci când făcuse primul pas cu intenția de a pleca. Dar am vrut să plece. Am vrut să îl speriu. Și încă vreau să văd dacă supraviețuiește primului răsărit de soare.

Mi-am întors capul spre dealurile și pădurea care se aflau la sute de kilometri depărtare și puteam vedea cum lumina își croiește drum spre pământ, spre cruci, spre tot ce însemna viață.

-Atunci, de ce se îndreaptă spre mine? De ce mă doare atât de tare simpla atingere a speranței, atingerea vieții însuși? mi-am spus cu o voce gânditoare, sperând ca cineva să îmi răspundă.

Mi-am clătinat capul, iar în mintea mea i-am auzit vocea demonului meu refugiat: Nu știu cum. Ce făcusem? Am lăsat să plece un copil inocent, abia transformat și neajutorat într-un cimitir pustiu, unde nu vezi în fața ochilor, cu câteva minute înainte să răsară soarele. M-am dat înapoi și am stat pe loc două minute, gândind în gol, la nimic special, totul în jurul meu devenind negru. Încercam să îi simt prezența, să merg după el. Dar era prea departe.

-Cât de departe poate să ajungă? Cât de confuz poate fi? Cât timp a stat să se decidă dacă să se oprească în mijlocul drumului, așteptând razele de soare pe pielea lui sau să o ia la stânga sau la dreapta?

De îndată ce am văzut că pietrele mormintelor încep să capete culoarea cerului, îmi dau seama că nu mai am timp de așteptat. Trebuia să mă grăbesc, dacă vroiam să îl mai găsesc în viață și dacă mai vroiam și eu să rămân așa.

Am început să alerg, simțind vântul cum trece prin părul meu, iar la un moment dat nu îmi mai simțeam picioarele atingând pământul. Cu cât simțeam aerul că devine mai cald, cu atât realizam că mai am foarte puțin timp. Frica îmi dobândise jumate din suflet, iar mintea mea se gândea la momentul în care el plecase și cum eu îl puteam opri; cum îl puteam pune la zid și să îi bag mințile în cap cel puțin până la următoarea noapte.

Am văzut cu coada ochiului cum am trecut pe lângă o căsuță de lemn, probabil locul unde obișnuiau să stea paznicii – atunci când existau unii. Aici voi veni cu el – a fost primul gând care mi-a trecut prin minte în momentul în care am văzut acel morman de lemne care formau un adăpost pentru noi. M-am oprit brusc din alergat când am ajuns la o bifurcare. Am stat și am încercat să mă gândesc pe unde ar fi putut să o ia, dar atunci mi-am dat singur și răspunsul.

-E confuz. Nici nu cred că a dat atenție răscrucii. Putea să o ia în orice direcție.

Nu știam încotro să o iau. Obiectele începeau deja să capete umbră, iar atunci știam că în cazul în care aș mai fi fost om, inima mi-ar fi sărit din piept. M-am uitat de mai multe ori prin jur și m-am concentrat încercând să îi simt frica, confuzia, orice.

-Nikolas! am început să strig, ecoul răsunând în tot cimitirul, fiind și singura voce pe care o auzeam venind înapoi.  

L-am mai strigat crezând că într-un final mă va auzi și va ieși de după vreo piatră mai înaltă de mormânt venind cu mine, lăsându-mă să am grijă de el. Să îl învâț. După câteva secunde am încetat să mai gândesc și am luat-o drept în față, spre ieșire, crezând că primul lucru pe care Nikolas ar fi vrut să îl facă ar fi fost să plece de aici. Cu cât mă apropiam mai mult de poarta care ducea pe șoseaua principală, cu atât mai mult aveam impresia că nu o să îl mai văd niciodată.

Vedeam deja cum razele de soare ies deasupra dealurilor, cum lumina pătrunde prin frunzele copacilor, iar atunci m-am decis: era viața lui, viața mea sau viața niciunuia. Nici nu știu dacă a supraviețuit. Poate a plecat sau poate a murit de foame. Poate s-a lăsat atins de prima rază de soare care a ieșit.

-Nu are rost să îmi risc eternitatea pentru cineva care nu a avut destulă încredere în mine încât să rămână lângă mine.

M-am întors cu spatele la poarta cimitirului și am făcut câțiva pași pregătindu-mă să merg spre acea căsuță pentru a mă adăposti de soare. Atunci ochiul mi-a fugit spre două pietre de mormânt lipite una de cealaltă, ambele nescrise și înalte. M-am apropiat și alături de umbra vag formată a pietrelor de mormânt se vedea cum cineva se târâse până acolo. M-am dus destul de aproape și i-am recunoscut haina lui Nikolas. Am mers la el repede și i-am trecut părul după ureche, verificând dacă are răni grave. Avea câteva arsuri, primele raze de soare îl atinseseră cel mai probabil.

Stătea lipit de piatra aceea de mormânt cu genunchii la piept și cu mâinile înconjurându-și genunchii. I-am pus mâna pe umăr, iar el s-a ferit.

-Nikolas, chiar dacă vrei sau nu trebuie să vi cu mine! O să mori stând aici. 

Nu își ridică privirea, nici măcar nu își mișcase capul.

-Nu avem timp de povești, fugarule. Trebuie să mergem. Acceptă că ai nevoie de mine ca să supraviețuiești.

L-am văzut atunci cum își ridică capul și privirea lui întunecată, plină de spaimă și de ură se întalnise cu privirea mea. Am schițat un zâmbet care trebuia să îmi susțină vorbele. 

-Nu vreau să fiu ce ești tu. Nu vreau să omor sau să fac rău nimănui.

Am început să râd în hohote, cuvintele lui fiind cea mai bună glumă pe care o auzisem în secole.

-Suntem vampiri, Nikolas. Asta e ceea ce facem: oferim moartea ca și cadou pentru muritori, făcându-le o favoare, i-am zis pe un ton convingător și impulsiv, iar fără ca el să mai zică ceva, l-am luat în brațe și l-am dus în acea căsuță, în două secunde acoperind ferestrele cu bucăți mari de lemn găsite pe jos. Am zâmbit pentru mine și l-am privit pe Nikolas epuizat, întins pe podea aproape să adoarmă.

Nu știam ce voi face eu pentru că nu puteam să dorm, dar știam ce voi face când se trezește el: îl voi duce la vânătoare și îi voi arăta că a fi vampir înseamnă și plăcere.