From cold to fire

Capitolul 8 - The illusion of safety

Nikolas' Pov

           Asta s-a întâmplat toată seara. Am vânat, am alergat și m-am simțit mai bine ca niciodată. De fiecare dată când rupeam gâtul unui animal nevinovat simțeam cum deveneam mai puternic, cum îmi fac creatorul mai mândru de mine, iar când îi vedeam zâmbetul de pe buze deveneam și eu mândru de mine. Când mă îndreptam spre un iepure, Alexander m-a prins de mijloc, m-a întors spre el și mi-a lipit corpul de al lui. I-am zâmbit și am încercat să mă eliberez, dar el mă ținea atât de strâns încât credeai că îi e frică să nu mă piardă. 

            - Vino, trebuie să mergem. Avem și alte lucruri de făcut, iar tu te-ai hrănit destul. 

            Zâmbetul mi-a pierit de pe buze în următorul moment. Vroia ca acum, când am energie, când am cunoscut vânătoarea, gustul sângelui de animal, ce înseamnă să fi vampir, să plecăm ? M-am uitat în ochii lui sfidători și deși vroiam să mă opun la ceea ce mi-a zis, nu puteam. El era creatorul meu. El era ceea ce eu nu puteam să fiu curând și nu puteam să pun la îndoială ceea ce îmi zicea să fac. Am încuvințat și m-a eliberat din strânsoare, de data asta eu fiind cel care vroia să mai stea în brațele lui. Nu vreau să plec, dar nici nu vreau să mă împotrivesc. El zice și eu fac. Așa va fi mereu și așa vreau să fie.

            Alexander a mai rupt gâtul unui iepure până mă gândeam unde are de gând să ne ducă, iar când s-a întors i-am văzut sângele de un roșu-vișiniu conturându-i buzele și picături de sânge curgeau pe pielea lui mai albă ca marmura. Eu stăteam acolo, picioarele prinzându-mi rădăcini la imaginea lui perfectă în lumina lunii. S-a apropiat de mine, mi-a pus mâna în păr și dintr-o singură mișcare din partea amândurora corpurile noastre erau lipite.

            Stăteam amândoi, lăsând lumina lunii singurul lucru care ne permitea să ne vedem fețele, el cu mâna în părul meu, iar eu cu mâna pe obrazul lui, luând picăturile de sânge de pe obrazul lui perfect. Mă uitam în continuu la sângele de pe buzele lui, dorind atât de mult să am acces la ele. Dacă... mi-am început gândul, dar nu am avut timp să îl termin, căci Alexander știuse deja ceea ce vroiam. Buzele noastre s-au unit într-un sărut. Am strâns din ochi și corpul mi-a devenit mai rigid ca niciodată. Era atât de bine. Gustul sângelui de animal combinat cu buzele lui îmi ofereau sentimentul de fericire, de siguranță. Mă simțeam mai sigur ca niciodată. Mi-am pus mâna pe mijlocul lui și am simțit cum el mă strânge mai tare acum. Mâna care era pe obrazul lui, acum se juca cu părul lui creț.

            Când buzele ni s-au despărțit, ne-am lipit frunțile una de cealaltă. Atunci am deschis ochii pentru a-i vedea ochii de culoare oceanului, unde mă pierdeam întotdeauna. Privirea mi s-a încețoșat pentru un moment și m-am eliberat din strânsoarea lui. Mi-am frecat mâinile de ochi și ceața a dispărut.

            - Ce s-a întâmplat? i-am auzit vocea lui Alexander.

            - Nimic, am spus, mi-a intrat praf în ochi, ceea ce și credeam că a fost. 

            Am auzit cum Alexander a început să râdă apoi a venit la mine, mi-a luat mâna în a lui și am început să alergăm spre acea căsuță abandonată. Picioarele noastre se mișcau în același timp, cu aceeași viteză. Eram mai puternic. Privirea a început din nou să îmi joace feste, iar asta m-a încetinit. Alexander a încetinit și el fără să îmi dea drumul la mână. Mi-am mijit ochii pentru a vedea mai bine, mai clar, dar obiectele se uneau într-o singură culoare: negru. Mi-am eliberat mâna din a lui și am alergat lângă mormântul lui, iar ultima formă pe care am văzut-o a fost numele lui: Alexander Dutoit.

            Nu știam ce trebuia să fac, dar știam cum mă simțeam. Inutil. Pierdut din nou în acel loc de unde am crezut că am scăpat. Știam că sunt în genunchi când am simțit pământul sub unghiile mele. Am început să râcâi pământul ca să nu urlu. Ce se întâmplase? L-am simțit pe Alexander lângă mine și am simțit cum mi-a cuprins fața între mâinile lui mai reci decât noaptea.

            - Ce s-a întâmplat? m-a întrebat, iar în tonul lui se citea îngrijorarea. 

            Nu i-am răspuns. Tot ceea ce vroiam era să mor. Să scap din întuneric sau să mă afund pentru totdeauna în el. Eu eram prins la mijloc. Undeva între moarte și viață. Am clătinat din cap și m-am ridicat, dar nu știam încotro să o iau sau ce să fac. Nu vedeam nimic. Știam unde sunt. Acolo unde fusesem când am fost transforam. Acea noapte s-a derulat rapid în mintea mea, imaginile apărând în ochii mei. L-am căutat cu mâinile pe Alexander și am simțit imediat cum mi-a cuprins mâna în a lui.

            - Nu mai văd. Nu mai văd nimic, am spus pe un ton rigid, fără niciun pic de emoție. 

            L-am simțit pe Alexander cum se îngrijorează și corpul începe să i se agite.

            - De ce se întâmplă asta? am spus pe un ton mai ridicat, aproape urlând. 

            - Nu știu, am primit răspunsul imediat. 

            - De ce acum? Ce s-a întâmplat până acum? De ce acum? 

            De data asta mi-am auzit urletul. Era ca de un monstru. Un monstru gata să ucidă orice avea de gând să stea în calea lui. Vroiam să distrug totul în jurul meu, iar, dacă știam ce se afla în jurul meu, dacă puteam vedea, aș fi făcut-o. Tot ce știam sigur era că Alexander era acolo. L-am împins și am început să fug cât de tare am putut, doar că, de data asta, el nu m-a mai lăsat. M-a cuprins în brațele lui și mă ținea ca pe o pradă, ca pe un animal turbat.

            - Liniștește-te! mi-a zis pe un ton impunător. 

            Deși era creatorul meu, de data asta mi-a fost foarte greu să îl ascult, foarte greu să ignor faptul că întunericul era pretutindeni și că singurul gând pe care îl aveam era să număr secundele până la răsărit. Am continuat să mă agit în brațele lui, în ciuda urletelor lui de a mă calma.

            - Spune-mi! Spune-mi ce s-a întâmplat! Vreau să știu de ce sunt din nou așa. Se presupune că ar fi trebuit să văd din cauza vampirului. Ce s-a întâmplat, Alexander?

            Vocea mea era din ce în ce mai puternică. Îmi era frică să las lacrimile din ochii mei să curgă. M-am abiținut atât de tare încât le-am oprit. Alexander mi-a lipit capul de pieptul lui, dar eu am continuat să repet aceeași întrebare simțind că, dacă o repet atât de mult voi primi răspunsul.

            - Credeam că o să fiu în siguranță. Credeam că vremea în care eram un prost din cauză că nu vedeam, când mergeam încet de frică să nu cad sau să nu fiu călcat sub copitele cailor s-au terminat. Credeam că am găsit paradisul, ceea ce căutam. Credeam că tu ai fost cel care mi le-a oferit: că tu m-ai scăpat de acest obstacol, că tu mi-ai arătat lumea și ceea ce înseamnă să fi vampir. Dar m-am înșelat. Spune-mi un lucru: voi fi obligat să trăiesc așa? Pentru totdeauna? 

            - Nu, sigur că nu! Îți promit că voi găsi o cale. Trebuie să existe o cale și eu îți promit că o voi găsi. Pentru asta o să plecăm mâine seară în orașe. 

            Am încercat să mă calmez așa că mi-am luat capul de pe pieptul lui și mi-am simțit fața atât de aproape de a lui încât aș fi putut să îl sărut din nou. Dar nu am făcut-o. Nu pentru că nu vroiam, ci pentru că nu mă simțeam în stare. În schimb el m-a sărutat pe frunte și m-a luat în brațe ducându-mă la căsuță.

            M-am întins pe podeaua rece de lemn și am închis ochii – sau cel puțin cred că îi aveam închiși - și am adormit cu mâna lui Alexander în părul meu spunându-mi că totul va fi bine.