From cold to fire

Capitolul 4 - Phoenix Ignition

 Nikolas' Pov

              M-am trezit, dar nu am deschis ochii. Îmi era frică. Frică că deși simțeam că totul se schimbase eu eram tot în întuneric. Acel întuneric care nu mă lăsa să văd ceea ce vroiam, care nu îmi permitea să cunosc pe altcineva, nici măcar pe mine. Mi-am ținut ochii închiși de frică că atunci când îi voi deschide nimic din ceea ce văzusem până acum nu se schimbase: aceeași culoare închisă și sumbră care mă făcea să îmi doresc același lucru: propria moarte. Mi-am mișcat mâna și am simțit lemnul care începuse să putrezească.

            Cât timp am dormit? Cât timp a trebuit să fiu schimbat în totalitate? Cât timp a trebuit să îmi înlocuiască toate părțile corpului? De ce i-a luat puterii atât de mult să se strecoare în mine? În acel moment de frică un nume mi-a venit în cap: Alexander. Știam că numele acesta este viața mea, dar nu îmi puteam aminti cine era. E mai bine așa – am auzit o voce în mintea mea, o voce atât de cunoscută și în același timp la fel de străină. Atunci m-am ridicat brusc, iar într-o secundă fusesem afară din acel sicriu care trebuia să îmi ofere odihnă veșnică.

           În acel moment am simțit sângele străin care curgea prin venele mele mai puternic decât atunci când stăteam întins. Mi-am răsucit capul și am făcut câțiva pași în speranța că voi da de ceva care să fie real. Mai real decât mine.

             -Deschide ochii, am auzit aceeași voce cunoscută și străină în același timp.

             Am clătinat din cap, sperând că nu trebuiau cuvinte ca să înteleagă răspunsul. Nu vroiam să aflu ce se schimbase la mine. Îmi era frică că eram o altă persoană, că ceea ce vroiam să se schimbe nu se schimbase, iar ceea ce era bun din mine fusese luat pentru totdeauna. Îmi era frică să accept ceea ce eram, deși nu știam.

        Vântul se mai liniștise, dar încă simțeam luna luminându-mi chipul. Era încă noapte. Cu fiecare pas pe care îl făceam simțeam pământul cum se denivelează sub pașii mei, acum greoi.

             -Atunci vino la mine.

          Vântul acoperise vocea înainte să îmi dau seama unde era. Nu am mai făcut niciun pas de frică că în fața mea era o prăpastie de unde nu era nicio șansă să mă mai întorc. Vocea pe care tocmai o auzisem era aproape de mine. Atât de aproape încât dacă mă chinuiam o puteam simți. Și am încercat, dar nu am reușit. Singura mea soluție era să deschid ochii. Și am făcut-o.

            Era tot întuneric, dar înainte să dau dreptate fricii am observat diferențele. Înainte era tot întuneric. Acum, puteam vedea în depărtare vârfurile crucilor negre, iar dacă mă chinuiam vedeam și capacele mormintelor. Am privit în jos și am văzut că din mine se scurgea o siluetă neagră, de înălțimea mea. M-am dat înapoi, dar am fost prea fascinat de ceea ce se afla în jurul meu ca să iau în seamă ceva atât de nesemnificant. M-am întors să văd unde am fost în tot acest timp și apoi am văzut un mormânt cu pământul săpat până la cosciug. Doar m-am gândit să mă apropii și în următoarea secundă am fost acolo.

              Un zâmbet mi-a apărut în colțul buzelor când m-am uitat spre piatra de mormânt: Alexander Dutoit. Am văzut acea siluetă neagră întinsă pe pământ, începând cu picioarele mele și alungindu-se spre direcția mormântului.

              - I-ai deschis, am auzit acum acea voce atât de clar de parcă era în spatele meu.

              M-am întors și sub lumina slabă a unui felinar am putut să văd un corp înalt, mai înalt decât mine, rezemat de un stâlp și așteptându-mă. Prezența lui îmi oferea o oarecare neliniște, una pe care nu mi-o doream și mă făcea să mă simt inferior doar privindu-l. Mi-am mutat privirea, iar când mi-am făcut curaj să mă uit din nou spre acea directie el era deja în fața mea.

          Am tresărit doar când i-am întâlnit privirea. O privire pătrunzătoare care mă intimida și nu îndrăzneam să mă uit la el. Lumina felinarului pâlpâia și nu am putut vedea mai mult decât acei ochi de culoarea oceanului pe timp de furtună și zâmbetul care îi apăruse în colțul buzelor de un rozaliu palid conturate de culoarea sângelui.

             M-am uitat în jos și am văzut un corp uman întins la picioarele coșciugului. Era o femeie. Am inspirat aerul curat al nopții și am simțit și mirosul sângelui. Părul femeii îi era căzut pe umeri, un păr blond și strălucitor care reflecta inocența făpturii.

             - E moartă? am întrebat cu o voce care nu mi se părea a mea.

             M-am uitat din nou spre el, înfruntându-i privirea. Am văzut în ochii lui că nu avea de gând să îmi răspund

             - Alexander?

           În momentul când i-am șoptit numele am putut să îl simt cum se încordează și cum își dorea să îmi sfâșie gâtul pe care el l-a creat.

           - Nu e moartă, i-am auzit vocea limpede care pentru mine era ca un cântec de leagăn. E toată a ta, a continuat el parcă regretând că mi-a adus-o.

           Vroiam să par mirat, dar nu eram. Știam că era pentru mine, dar nu știam ce trebuia să fac cu ea. Să o vindec? Să o duc departe? Să o salvez de el? I-am întâlnit privirea și am simțit cum îmi citește confuzia de pe chip. Când mi-am întredeschis buzele pentru a pune o întrebare el deja mi-a șoptit răspunsul.

            - Bea. Hrănește-te. Ai nevoie de sânge. Abia te-ai trezit.

          M-am uitat din nou spre femeie, apoi privirile noastre s-au întâlnit. Simțeam cum privirea lui mă hipnotiza și nu mă puteam împotrivi vorbelor lui. Mă simțeam sclavul lui și oricât încercam să mă împotrivesc, nu reușeam.

          - Nu știu cum, am spus nesigur, sperând că nu se va înfuria. Tot ce încercam să fac era să trag de timp. Deși ceva îmi spunea că era o veșnicie.

        Am văzut cum în colțul buzelor lui apare un zâmbet. M-a luat de mână și în loc ce să simt căldura degetelor lui, am simțit răceala lor. Erau la fel de reci ca ale mele. Inima care parcă nu mai bătuse de secole parcă îmi sărea din piept, dar nu am zis nimic. Știam că el poate să simtă. Așa cum și eu simțeam indiferența lui și în același timp obligația lui față de mine.

            M-a dus lângă corpul acelei femei și dacă eram atent puteam să văd cum corpul ei se mișca în ritmul respirației. El mi-a dat drumul la mână și s-a pus în genunchi lângă acel corp plin de viață. I-a ferit părul blond, lăsându-i gâtul palid descoperit. Și-a ridicat privirea spre mine și m-a luat din nou de mână oblingându-mă să cad în genunchi lângă el.

            -Tot ce trebuie să faci este să simți gustul sângelui. Să simți că poți să iei viață fără să o poți da înapoi. Uite-te la sângele din venele ei cum pulsează. Lasă dorința să acopere vinovăția și îngirjorarea. Lasă dorința și foamea să domine.

             L-am ascultat și m-am aplecat spre gâtul femeii, simțind sângele ei pulsând deja în venele mele și în același timp mâna lui pe spatele meu. Mi-am înfipt dinții în pielea ei, lăsând sângele ei să curgă pe pielea aceea palidă. Am înghițit în sec și pentru un moment am vrut să mă ridic zicând că nu pot să o fac. Dar când am încercat, i-am auzit din nou vocea.

            -Nu îți fie frică. Ea o să fie bine. Lasă dorința și setea să domine.

           Și-a trecut mâna prin părul meu și atunci mi-am înfipt dinții în carnea ei simțind cum sângele ei se îmbină cu al meu. Acum simțeam adevărata putere. I-am cuprins corpul cu mâinile mele fără să vreau să îi mai dau drumul, continuând să beau, totul în jurul meu devenind inexistent. Singurul lucru pe care îl mai auzeam era vocea lui: Lasă dorința și setea să domine.