Together...but FOREVER?

∽Știu că suntem prietene, dar..∽

   Aerul condiționat al magazinelor mă trezește din propriile gânduri. După aproape opt luni nu am reușit să aflu de ce a făcut asta. Luanna se uită îngrijorată la mine și mă trezește din transa în care mă aflu de mai bine de câteva minute. O aud spunându-mi:
   —Pământul către Kate! Iar faci chestia asta?
   —Ce chestie? Întreb, deși știu la ce se referă .
   —Kate.. Îmi accentuează numele. Putem să uităm pentru câteva minute de..face o pauza..acea persoană?
   —Voi încerca, mimând un zâmbet pe care nici eu nu îl cred, se pare că nici ea, dar nu mai insistă.
   Mă dor picioarele de la atâta colindat prin magazine, dar o fac pentru ea. Luanna e cea mai bună prietenă a mea de când aveam doar cinci ani. Am crescut, practic, odată cu ea. Și nu e nimeni care mă cunoaște mai bine. Nici măcar mama. Și peste două săptămâni Luanna se căsătorește. Deși are doar douăzeci si unu de ani, simte că și-a găsit iubirea vieții ei. Asta îmi spune de fiecare dată când un băiat îi rostește câteva cuvinte dulci în plus. Inițial, am crezut că e o glumă . Și încă as vrea să cred asta, pentru că nu o văd pregătită de așa ceva. Nu e genul care să țină de relații, dar cu noul ei iubit, Scott, totul pare diferit. Sunt împreună de mai bine de un an și susține că îl iubește încât să se căsătorească cu el. Am avut ocazia sa il intalnesc de cateva ori si pare a fi un baiat de treaba. Sper doar ca nu o va rani. Asa cum sunt eu in acest moment. Imi alung repede gandurile si continui sa merg alaturi de Luanna.
   —E a treia oara cand luam magazinele la rand. Am obosit. Putem lua o pauza?
   —Kate! In doua saptamani voi spune "Da" in fata familiei si eu nu mi-am cumparat inca rochia de mireasa! Vrei sa ma vezi in halat de baie si, poate, in tenesi?
   Ma inspaimanta gandul asta si o urmez in magazinul spre care se indreapta.
   O vad uitandu-se la o rochie destul de iesita din comun si ma intreaba ce parere am. Nu apuc sa ii raspund si fuge in cabina de proba. Cand iese, raman putin socata. Se uita cu nerabdare la mine, asteptandu-mi raspunsul
   —Luanna, stiu ca suntem prietene, dar.. Rochia asta, nu e putin, stii tu, cam mult? Avea un corp de invidiat, par brunet si des si niste ochi verzi in care orice baiat s-ar fi pierdut. Si era totodata si o fire extra.
   —Cam mult? Cred ca ar mai fi incaput niste pietricele, imi spune razand.
   —Daca tie iti place, eu te sustin in totalitate, ii zic.
   —Daca prietena mea cea mai buna nu se poate uita la mine in ziua nuntii mele, inseamna ca nu ii sunt prietena. Voi cauta altceva, imi spune.
   —Vorbesc serios, daca asta consideri ca e pentru tine, atunci ia-o! Sincera sa fiu, am obosit cautand.
   Se hotaraste sa o cumpere, alaturi de o pereche de pantofi si niste bijuterii.
   Ajungem in sfarsit la masina. Privesc ecranul telefonului si observ ca e ora noua. Lumina de afara ar trada acest lucru. Ma urc in locul soferului si o astept si pe ea. Pornesc spre casa. Tot drumul suntem amandoua tacute, iar Luanna ma intreaba la un moment dat, spargand tacerea dintre noi:
   —Iar faci asta.
   —Nu din nou. Nu fac nimic, Luanna. Iti promit. Desi mint cu nerusinare, tot la Julian imi zboara gandul de fiecare data.
   —Si atunci de ce strangi volanul in halul asta? Nu fuge nicaieri, imi zice.
Nici nu am observat cand am devenit asa incordata. Incerc sa ma relaxez.
   —Vreau doar sa ajung acasa, sunt obosita, ii spun.
   Ma priveste ingrijorata, si, cu toate astea, prefera sa nu zica nimic.
Ajungem in fata casei ei si o ajut sa care lucrurile. Locuieste singura, parintii ei sunt plecati cam 90% din an cu afacerile, asa ca ea a invatat sa se descurce singura. Desi stiu ca parintii ei nu au fost de acord initial cu vestea nuntii, nu au avut de ales. Aflandu-se, cel mai probabil, la un ocean distanta.
   Dupa ce o ajut sa despacheteze, ma indrept spre masina, dorind sa ajung acasa si sa dorm.
   Urc la volan si pornesc motorul. Care, spre surprinderea mea, nu porneste. Dup cateva, incercari, cobor incercand sa-mi dau seama care e problema. Desi nu cred ca as stii. Pun mana pe telefon pentru a-l suna pe Jace, fratele meu, dar acesta nu raspunde. Intre timp, un Jeep, ceva mai mare decat al meu, trece cu muzica rasunand. Ma gandesc ca poate ar fi o idee buna sa ma ajute cineva, desi e un necunoscut. Totusi, nu pot ramane aici. Luanna nu are masina ca sa ma poate duce acasa. Asa ca imi incerc norocul. Incep sa imi flutur mainile in fata masinii care se apropie, insa nu vad vreun semn ca ar opri. Insa o face. Un baiat coboara lenes din locul soferului si se uita plictisit in directia mea. Sau poate nervos, nu imi dau seama. Se apropie de mine si imi pare cam de aceeasi varsta cu mine, cu o niste ochi verzi in care m-as putea uita toata ziua, cu un par castaniu si probabil avand undeva pe la 1,90. Pare frumos, spre deosebire de mine. O fata oarecare, ochi caprui, par roscat..si cam atat.
   —Buna, reusesc sa zic dupa ce ies din transa. Uite, scuze ca te-am oprit asa dintr-o data, insa am mare nevoie de ajutor. Masina mea nu mai porneste si nu stiu ce sa ii fac, l-am sunat pe fratele meu si nu raspunde. Erai singura persoana pe care am vazut-o prin preajma si m-am gandit ca.. Ma opresc, realizand ca vorbesc singura. Tipul pare ca nici nu ma asculta si se uita gales la masina mea.
   Fara sa spuna ceva, se duce spre capota, o ridica si nu stiu ce face acolo, dar sper sa functioneze. Imi face semn sa incerc motorul si nu par surprinsa cand porneste. Nu apuc sa ii multumesc, deoarece s-a facut nevazut.
   Plec spre casa, ascultand muzica, dar gandurile nu imi mai fug la Julian, ci la tipul misterios care m-a ajutat.
Julian, desi nu era fotbalist, a reusit sa jongleze cu inima mea ca si cand era o afurisita de minge de fotbal.  Opt luni in care ma intreb in fiecare zi "De ce?". De ce a plecat fara sa imi spuna macar adio, fara sa imi spuna de ce face asa. A plecat pur si simplu. Insa, nu stiu de ce, dar dupa atata timp, poate ca ar trebui ca mingea de fotbal sa fie controlata de mine, nu sa fie inima mea.