Together...but FOREVER?

∽Circumstanțe neobișnuite ..∽

Timpul zboară și ziua cea mare așteptată de Luanna a sosit. Sunt împreună cu ea la coafor, după care ne pregătim să mergem spre primărie, mai apoi la biserică și în final, la restaurant.
După câteva ore de ceremonial, ajungem în sfârșit în fața restaurantului. Nu e o nuntă foarte mare, prietenii și familia au fost de ajuns pentru Luanna. Mi-am ocupat locul la masă alături de fratele meu și câțiva colegi de facultate. Atmosfera e foarte relaxantă și văzând-o pe Luanna fericită, mă face fericită.
Muzica incepe să răsune și toată lumea se simte bine. Eu nu sunt in apele mele astăzi și nu vreau să îi stric Luannei cea mai frumoasă amintire. Așa că stau liniștită la masă și o privesc în brațele lui Scott. Atenția îmi e distrasă de telefonul meu, al cărui ecran s-a aprins. Îl deschid și sângele îmi îngheață în vene. Simt că visez, că delirez, că poate mi-au pus ceva în bautură. Dar nu. Sunt complet conștientă de ce se întâmplă. Numele lui Julian îmi face capul să se învârtă, dar mesajul său este cel care aproape mă dărâmă de pe scaun 'Îmi pare rău. Mâine mă întorc în oraș și aș vrea să vorbim'.
Ies grăbită din restaurant și izbucnesc in lacrimi. Capul îmi e plin de confuzie și întrebări. Ce l-a făcut să se întoarcă acum și, pe lângă asta, îmi cere să vorbim?! După ce m-a lăsat fără vreo explicație? Deși știu că nu e o idee bună să mă întâlnesc cu el mâine, ceva din mine îmi spune că ar trebui să cer niște răspunsuri și, după ce aflu, pot să îi spun să se ducă dracului. Deocamdată mă așez pe marginea drumului, îmi desfac cocul și arunc agrafa nervoasă, știind că mi-am stricat părul, dar probabil nici machiajul nu mai arată la fel după ce am plâns.
Mă uit în continuare la telefon, recitind mesajul.
-Cred că ai piedut asta, o voce se aude de lângă mine și îmi ridic privirea. Probabil arăt oribil.
Cred că visez, deoarece în fața mea se află băiatul misterios cu care m-am întâlnit acum câteva săptămâni. Nu am cum să mint că nu m-am gândit la el în unele momente. Nu știu când a apărut lângă mine sau de cât timp stă acolo.
Îmi flutură mâna prin fața și îmi întinde agrafa. O iau stângace și încerc să nu par mai emoționată decât sunt.
-Mulțumesc, reușesc să spun în final. Probabil arăt ca o nebună în momentul ăsta, însă nu e ceea ce pare, făcând semn spre rochia mea șifonată.
Nu scoate din nou, niciun cuvânt. Încep să cred ce am spus ultima dată când l-am întâlnit: ca are un vocabular limitat. În schimb, se așază pe marginea drumului, în locul unde mă aflam și eu în urmă cu câteva minute. Nu știu ce să fac în momentul ăsta, așa că doar îl privesc. Poartă același hanorac pe care îl avea și ultima dată și o pereche de pantaloni scurți. Era destul de cald afară, aflându-ne pe 3 iunie.
Își ridică privirea spre mine și mă întreabă:
-Am ceva pe față? Știu că sunt superb, dar, poți te rog, să nu te mai holbezi așa dubios la mine? Poate încep să cred că ești nebună, îmi zice râzând. Mă înroșesc toată și realizez că eram practic lipită cu privirea de el.
-Scuze, reușesc să zic și ma așez lângă el. Mă numesc Kate, îi spun, întorcându-mă spre el. Aștept un răspuns din partea lui, care se pare că întârzie.
-Nathan, dar prietenii obișnuiesc să îmi zică Nate, îmi spune și zâmbește ușor.
-E ciudat că ne întâlnim numai in circumstanțe neobișnuite, îl aud.
Credeam că nici nu mă recunoaște.
Mă pufnește râsul și chiar are dreptate. Văzându-l de aproape, trăsăturile sale îmi par extrem de familiare. Prima dată când l-am întâlnit nu am realizat asta, dar, acum stând atât de aproape de el, conștientizez. Poate că îl confund.
-Și..Katie, ai pățit ceva?
Katie? Oare nu aude bine? Nu mă complic să îl corectez. Probabil a văzut halul în care arăt si s-a gândit să fie politicos să mă întrebe.
-Se poate spune și așa.
-Vrei să ascult ce ai de zis sau... plec?
-Ești un străin și vrei îmi asculți dramele?
-Știi, de cele mai multe ori e mai ușor să te confesezi unui străin.
-Mulțumesc, dar nu prea am chef să vorbesc despre asta acum.
Încuviințează din cap fără să mai insiste.
-Îmi pare rău pentru statuia aia, îi spun. Îl aud râzând și nu am cum să nu îi observ zâmbetul.
-Oricum aveam de gând să redecorez. Mi-ai dat o mână de ajutor, zâmbește și la fel și eu. Se pare că nu are un vocabular atât de limitat.
Se ridică și îmi întinde mâna și nu am cum să nu simt cum mă furnică pielea. Revino-ți, Kate. Nici nu îl cunoști.
-Cred că eu voi pleca, îmi spune. Ne mai vedem, Katie. Și salută-l pe Jace din partea mea.
Se întoarce cu spatele, dar îl întreb confuză:
-De unde îl cunoști pe fratele meu?
-Lumea e mai mică decât crezi, Katie. Începe să mă enerveze cu greșitul numelui meu, dar nu asta ma interesează acum.
-Dar eu nu te cunosc!
-Poate că eu da.
Se întoarce cu spatele și pleacă. Rămân în mijlocul străzii confuză. Mi-a ajuns pe astăzi. Mă uit la ceas și observ că a trecut mai bine de jumătate de oră. E nunta celei mai bune prietene și eu ma plâng străinilor pe marginea drumului. Probabil sunt o prietenă îngrozitoare.
Mă întorc în restaurant și sper că absența mea nu a fost vizibilă. Între timp mă gândesc la Nate și faptul că îl cunoaște pe fratele meu mă face să realizez că trăsăturile sale îmi erau extrem de cunoscute.