Lucy pov*
Mă doare să-l văd așa. Îmi pun mâna la gură și încep sa plâng. Încerc să merg la el, dar nu puteam. Ma bloca un perete. Dau cu pumnii în peretele transparent și urlu. Urlu de durerea lui, urlu ca să mă audă. Urlu pentru noi. Mă las în jos pe acel perete și îmi strâng genunchii la piept. De ce? De ce a trebuit ca povestea noastră de dragoste să fie așa? De ce a trebuit să se sfârșească așa? Nu e drept! Stau ghemuită, plângând până în ziua înmormântării mele. Nu a stat până la sfârșit, îl durea îngrozitor. La fel și pe mine. Trece primul an, iar el se afundă în băutură. Iese din casă numai seara, doar pentru a merge în baruri. În al 2lea an, se înfundă din ce în ce mai mult în disperare. Plâng când îl văd că se omoară singur. Strigam la el, dar nu mă auzea. Te rog, încetează! Încetează! Te iubesc, te rog! Loveam și urlam, dar de fiecare dată nu mă auzea. Au trecut 3 ani de la moartea mea, iar el este în aceeași stare. Pleacă seara, cu sticla de bere în mână, plimbându-se pe lângă un parc. Eu stau ghemuită, fără vlagă și încerc a nu știu câta oară să vorbesc cu el. Te rog, revino-ți! Fi la fel ca înainte! Nu-ți distruge viața. Caută... Fac ochii mari când îmi aud inima bătând din nou. Mă uit la el cu se uită într-un punct fix. Îmi întorc privirea și... Ma văd pe mine. O fată care seamănă cu mine. Îmi simt inima sărind din piept. Lacrimi încep să se prelingă pe obrajii mei și îi zâmbesc scumpului meu. Îmi lipesc mâna și fruntea de peretele invizibil, în dreptul chipului lui. Plâng de fericire. În sfârșit trăiești din nou. Nu m-ai uitat în tot acest timp. Mulțumesc! Te iubesc! Să nu uiți asta! Voi fi mereu cu tine. Iar atunci mana mea stângă începe să dispară. Eu dispar. În ultimele secunde rămase, nu mi-am dezlipit privirea de la el. Am țipăt pentru ultima oară "Te iubesc!". Și-a întors privirea uimită și cu lacrimi în ochi. M-a auzit. După atâta timp... Îmi pun mâna dreaptă la gură și las o ultimă lacrimă să-mi cadă ...m-a auzit. Închid ochii și totul dispare. Eu am dispărut. Rămas bun, scumpule!
May pov*
Lacrimi neîncetate curg pe fețele noastre. Țin scrisoarea dată de Naithan, de la Lucy, în mână și nu pot să cred. Ce durere. Toate acele haine sunt... ale ei. Iar eu credeam că au mai trecut fete pe aici. Nu pot să cred. Încerc să mă apropii și să-l iau în brațe, dar mă oprește. Își șterge lacrimile și se ridică de pe canapea.
- Cred că ar fi mai bine să plici. încerc să îl refuz și să-l prind de mână, dar pleacă pe hol. Se întoarce cu cheile de la mașină în mână și mă așteaptă la ușă. Mă ridic și ieșim pe ușa casei. Sunt puțin orbită de soarele strălucitor. Clipesc de mai multe ori și rămân uimită de priveliște. Se vede marea. Casa este poziționată undeva pe o coastă, iar de aici se poate vedea marea. Când întorc privirea în partea cealaltă și văd numai iarbă. E atât de liniștitor aici. Mă uit spre Naithan și stă lângă mașină și se uită la mine. Ne urcăm în mașină și tot drumul, nici unul nu scoate nici o vorbă. Nu durează mult până ajungem în oraș și oprește mașina la 2 străzi distanță de apartamentul în care stau. Înainte să cobor, îmi șoptește "Mulțumesc!", ținând privirea îndreptată spre volanul pe care îl strângea cu putere. Pleacă în viteză, iar eu pe tot drumul spre casă eram îngândurată. Ajung la usa apartanentului și intru. Era deschis. Îl găsesc pe Mike și pe Tailer la masă, abătuți. Tailer avea coatele pe masă și capul susținut în palme, iar Mike se uita într-un punct fix. Când Tailer m-a zărit a fugit și m-a strâns în brațe. Plângea. La fel face și Mike. Au început să-mi pună atâtea întrebări încât îmi exploda capul. Le-am făcut semn din mână și au înțeles să se oprească.
- Ai dreptate, e prea repede pentru asta. Du-te și odihnește-te, eu anunț poliția că te-am găsit. Când îl vom prinde pe nenorocit, o să... spune Tailer mâniat, dar îl intervin.
- N-o să faci nimic. Nu a făcut nimic.
- Cum nu a făcut? Te-a răpit, May! spune roșu la față.
- Dar nu mai eram aici dacă nu-mi dădea drumul. Așa că, las-o baltă. Da?
Mă duc în camera mea și ma pun în pat. Mă gândesc în continuu la Naithan și la Lucy. Ce poveste tristă de iubire. După câteva minute adorm. A urmat o săptămână foarte grea. Cu declarații, reconstituirea drumului și toate cele, pentru a-l prinde pe Naithan. Dar am declarat că nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat când m-a răpit. Iar fața nu i-am văzut-o în tot acest timp. Polițiștii încă încearcă să-l caute, dar sper sincer să nu-l prindă. Nu știu de ce, dar m-am atașat de el. Și nu e din cauză că m-a sensibilizat povestea lui de viață. Da, într-adevăr este dură și tristă, dar este o persoană bună. În cea de a 2a săptămână, Tailer a considerat că este prea periculos să mă lase la școală, dar la insistențele mele și ale lui Mike care zicea că o să aibe grijă de mine, a acceptat. În prima zi a fost cam nasol. Toată lumea îmi punea întrebări, iar Anica și grupul ei râdeau de mine, că aș fi o coardă bună. Amily și Lily erau îngrijorate că ar putea să mă urmărească, făcându-și o grămadă de filme. Mike și Andy au încercat să le calmeze pe fete, explicâdu-le că vor avea grijă de mine. Eu nu spuneam nimic, doar stăteam cu mâinile pe genunchi și ascultam. Mă gândeam mereu la el, la cum e, ce face. A 2a zi de școală, a decurs la fel, dar de data asta, la ieșirea din școală, l-am văzut. Avea glugă neagră pe cap, blugi albaștri și mâinile în hanorac. Stătea lângă gardul scolii și ne uitam unul la altul.
Curioși de ce se petrece mai departe?
