Adam

XX

Pa, Adam

"Domnișoară Reed, vă rog să vă liniștiți!" se adresă psihologul școlii brunetei.

  După cele întâmplate, eu și Eve am ajuns în biroul directorului alaturi de— ei bine, directorul — și psihologul școlii. Aflasem un lucru relativ nou din toată chestia asta. Nepieptănata nu era o persoană violentă, mi-am dat seama de asta pentru că cei doi bărbați din fața noastră erau surprinși să o vadă într-o astfel de ipostază. 

"Nu este corect!" tună nervoasă. "Nu îmi vine să cred că sunteți de acord cu astfel de lucruri"

  Amuzant. Mă simțeam ca un spectator la propria mea viață. Alegeam să tac și să țin punga cu gheață de la cantină pe ochiul meu. Deși nu îmi plăcea să recunosc, Eve lovea mai bine decât aș lovi eu în întreaga mea viață.

"Vreau să îmi explici situația, Eve" o abordă psihologul. "Vreau să știu ce îți cauzează furia" face o pauza. "De ce ai ales să îl lovești pe Adam?"

Pentru o secundă, am crezut că Eve avea să izbucnească în lacrimi. Își ronțăia buza, privind în gol în timp ce bătea din picior.

"Nu vreau să vorbesc despre viața mea personală" răspunse după câteva clipe, încrucișându-și brațele la piept.

"Consideri că ceea ce ai făcut este un lucru bun?" o întrebă pe același ton calm.

"Da" rosti prompt, fără ca măcar să se gândească.

  Și avea dreptate, o meritam. Mai ales pentru că m-am comportat copilărește în ultimul timp. Deși am fost mai matur decât am fost întreaga mea viață.

"Puteți să ne lăsați să plecăm?" intervin înainte ca altcineva să mai spună ceva. "Se face târziu și nu vreau să ratez autobuzul" invetez o scuză pe moment.

  Nu mai avea rost să continuam. Subiectul era irosit. Abia așteptam să ajung acasă și să mă trântesc în pat. Era singurul lucru pe care mi-l doream in acel moment, pe lângă faptul că voiam să scap de durerea cauzată de lovitură.

  Cei doi bărbați fac schimb de priviri, părând nesiguri pentru o clipă, însă aleg să ne lase sa plecăm. Ajunși în fața școlii, îmi încrucișez brațele la piept, evitând privirea brunetei din dreapta mea.

"Îmi pare rau" mormăie în timp ce își mută greutatea de pe un picior pe celălalt.

Se simțea incomod, iar eu mă simțeam la fel. Nu o puteam judeca.

"Uite... poate că tu nu realizezi. Însă ei nu ne-ar fi dat drumul dacă era invers" continuă, întorcandu-se spre mine.

"La ce te referi?" întreb confuz, ridicandu-mi privirea spre ea.

"Dacă tu mă loveai, nu ne-ar fi dat drumul" oftă. "Îmi pare rau" repeta. "Doar pentru că eu sunt nervoasă nu înseamna că am dreptul să fac așa ceva"

"Dar ți-am dat un motiv destul de bun să mă lovești, Eve"

"Nu exista motive pentru astfel de lucruri" inspiră adânc aer în piept, părea tulburată. "Pa, Adam"