Montenegro

05| Baloane cu apă

Cei mai mulți dintre noi, oamenii,  avem rețineri, prejudecăți și refuzăm orice contact cu persoanele diferite. Căci nu putem vedea dincolo de diferențe și nu reușim să percepem modul lor de trai, fiindcă este inevitabil, probabil, să nu întâlnim o varietate de persoane din multe puncte de vedere, dar este foarte ușor să ajungem să-i displacem într-un timp destul de scurt.

Iar personal, sentimentele mele de antipatie față de Mathias Miroslav nu se vor schimba prea curând.

Zâmbetul arogant, care dovedește mulțumirea de sine și de situația actuală, abdomenul definit și plat, dar și chipul amuzat încadrat într-o pereche de ochi luminoși și hipnotizanți sunt puținele lucruri care mă fac să-mi pierd toleranța atunci când îl privesc cum se ocupă de gazonul din curtea mea.

— Eu chiar nu înțeleg ce caută aici, mormăi iritată în timp ce-l fixez cu privirea prin geamul de sticlă al bucătăriei.

— Nu este destul de evident? întreabă mama în timp ce își toarnă o cantitate consistentă de cafea cu lapte în termos.

— Cred că Sherlock Holmes ar fi dezamăgit de mine, corect? spun arogantă și o privesc cu o sprânceană ridicată.

De ce sunt singura din familie enervată de prezența lui aici? Tipul este un misogin cu normă întreagă și simplul lui miros de mentă mă face să îmi îndes degetele-n gât și să vomit. Nu putea să fie altă aromă? Poate amestec de cimbrișor cu mango?

— Mi se pare că nu înveți prea multe la centru, se face mama din nou auzită.

— Mă crezi cumva handicapată? rostesc ofticată și îmi îndrept spatele arțăgoasă, gata să pornesc un război serios cu ea.

Însă mama doar se preface că nu îmi aude remarca infantilă și mușcă pofticioasă dintr-o clătită cu vanilie.

Of, parcă nu trebuia să le împart cu nimeni!

— Gazonul nostru arăta ca jungla amazoniană, Olesea. Cineva trebuia să se ocupe de el și sinceră să fiu, nu te-am văzut înghesuindu-te la rând, comentează și mă lasă fără drept la replică atunci când iasă din bucătărie și se îndreaptă spre Mathias cu un pahar de limonadă în mâna stângă.

Era o crimă prea odioasă dacă îl lăsa să moară de sete?

Mijesc ochii spre cei doi și nici nu realizez când bunica își face prezența grandioasă și se așează amuzată pe scaunul de lângă mine.

— Ce te uiți ca și curca-n lemne? N-ai mai văzut oameni scoși din fire? o iau la rost câteva minute mai târziu și nici nu mă obosesc să îmi întorc capul spre ea.

O cunosc mult prea bine încât să știu că își bate joc de mine și abia așteaptă să-mi scoată fire albe-n cap cum i-am făcut și eu ei de-a lungul anilor. Dar nu e în totalitate vina mea, căci e destul de greu să crești lângă o bunică excentrică, ciudată și impresionant de energică.

— Ți-ar prinde bine o cafea, cică liniștește nervii, bombăne cu gura plină.

— Mănâncă și tu mai frumos că doar nu vrei să-ți colorez pantofii.

— Asta-ți dorești? mă provoacă cu un zâmbet prostesc pe buze.

— De fapt, aș dori să nu-mi mai mănânci și tu din clătite, dar cred că cer prea mult.

— Iar te-ai trezit jos din pat? chicotește.

— Ce să fac și eu? Îmi vărs nervii pe cine pot, grăiesc și ridic din umeri pasivă.

— Urlă, înjură, trântește, dar ajută-mă și pe mine cu platourile astea. Am preparat niște aperitive de te lingi pe degete și mai ceri și-o porție, grăiește ea în vreme ce se îndreaptă spre frigider.