Montenegro

06| Ciorapi, maimuțe și oameni tolomaci

Prietenia se întâlnește rar, valoarează mult și se falsifică foarte des. Căci ea nu se naște pe loc, însă poate ține o viață. Și contează foarte mult să știi că te poți baza oricând pe cineva, fără a oferi ceva la schimb. Iar prietenii pot fi grozavi, dar și dificili în același timp, pentru că nu e ușor să găsești pe cineva de încredere.

Dar ce se întâmplă totuși atunci când nu ești deloc compatibil cu persoana de lângă tine, iar orice relație între voi se manifestă prin toxicitate?

Ei bine, raspunsul e chiar simplu: ajungi să cureți cu el întreaga curte a ta, cât și pe a lui, culminând la final cu plimbarea Tovarășului pe litoralul Budva al mării.

— Câinele tău e o pacoste! comentează el și se strâmbă dezgustat atunci când o limbă umedă se prelinge pe obrazul său bărbierit.

— De fapt, tu ești ca și un ghimpe în coaste. Nici măcar nu mă amuzi și asta face ca timpul meu prețios să stea în loc, răspund îmbufnată și mă joc cu câteva scoici.

Dacă știam că mama mă obligă să îmi petec restul zilei în preajma nătăflețului lipsit de energie și care mai are puțin și adoarme aici sub razele de soare, îmi vedeam frumos de treaba mea și nu îmi complicam mai mult viața.

Însă, inevitabil, era necesar pentru ea să ne pedepsească printr-un mod în care considera că poate să creeze un strop de prietenie între noi. Însă pentru mine, prietenia noastră era ca o ceapă. Cu cât umblam mai mult la ea, cu atât mă înțepau ochii de disperare și nervi.

— Nu-mi vine să cred că te place. Eu și bunica i-am ținut o lecție dură acum ceva timp despre masculi, mormăi vizibil deranjată de atitudinea patrupedului.

— Ce pot să spun, nici măcar câinii nu îmi rezistă. Știu că sunt un bărbat macho, zice cu o aroganță care dă pe afară și aproape simt cum gura mea atinge nisipul fin.

— Mai degrabă macho la găini, căci în realitate, ești un bleg care nici nu știe să umble drept.

— M-ai studiat, deci.

— Asta pentru că ești atât de hidos, încât nu-mi vine să cred că exiști pe pământ.

Și nu durează mult până să simt cum un pumn de nisip se oprește în părul meu spălat abia acum câteva ore. Evit să țip din toți rărunchii atunci când îl văd cum râde cu gura până la urechi și apuc de lesa Tovarășului, mutându-ne câțiva metri mai departe de clownul enervant.

Îmi displace acum chiar și numele său după care zâmbeam ca o proastă când eram mică. Și e evident că Mathias și cu mine nu vom putea fi vreodată prieteni. Nici dacă aș suferi de amnezie gravă.

— Care e treaba cu bunica ta? N-am întâlnit în viața mea o femeie care nu are limite și se comportă pe deasupra ca un bufon, întreabă când ajunge lângă mine.

— Bunica mea e specială și nu e deloc greu să devii nebun într-o lume nebună. Trebuie doar să mergi mai departe cu un zâmbet de milioane pe buze, spun cu mândrie.

— Ești la fel de ciudată ca și ea, Olesea. Dar nu te-aș vedea altcumva.

— Observ că îți strălucesc ochii de invidie, pufnesc în râs și mă ridic de îndată ce văd cum se pregătește să mă alerge pe întreaga plaja.

Nu mai țin cont de lătratul puternic al blănosului, de mirosul de mentă care plutește în jurul meu, și nici de băiatul cu o viteză care ajunge repede să mă înhațe în brațele lui mari, de parcă ar fi un urs înfometat.

— Nu e corect, tu ești băiat! zic ofticată și mă gândesc dacă am apucat măcar să alerg cinci metri.

Sportul nu se află pe lista talentelor mele, însă îți pot confirma cu mâna pe inimă că pot să-i fur Zuzanei Lenka borcanele cu miere fără ca măcar să presimtă ca eu am fost. Asta și să desenez caricaturile profesorilor pe peretele din liceul meu.