Montenegro

02| Mirosul tău de mentă

Atunci când s-a împărțit răbdarea, eu mă aflam la rând la McDonald's, căci pentru mine, este o formă ușoară de disperare. Și în momente ca acestea, nu știu ce mi se pare mai frustrant: să mă gândesc la gustul apetisant al hamburgerului din carne de vită sau să aud zgomotul asurzitor al bormașinii care vine din curtea vecinului.

Cu siguranță n-am fost născută să tolerez un asemenea sunet. Ăștia au impresia că au voie să facă ce vor? O fi curtea lor, dar este șase dimineața.

La dracu cu ei!

Mă ridic enervată din așternutul călduros și pomenesc în barbă toți Sfinții pe care mi-amintesc, iar în situații de genul acesta, ești mai creștin ca și un preot în sine.

— Să moară Jackie Chan, vrei să ți-o bag în fund? zbier ca o bezmetică de la geamul camerei mele și îl fixez cu privirea pe băiatul cu batoanele de ciocolată.

Dar bineînțeles că nici el nu aude, așa că nici măcar nu-și ridică privirea de pe unealtă ca să-mi acorde minimul de atenție.

Mârâi iritată și arunc o privire fugitivă prin cameră. Măresc ochii la vederea sutienului alb de pe scaun și îl înhaț de îndată, făcând din el cea mai inventivă praștie posibilă, care are ca și traiectorie zona sa genitală.

Punct ochit, punct țintit! Dacă nu a auzit cât sunt de irascibilă dimineața, măcar să simtă cât de dureros poate fi să te trezească o bormașină într-o zi de sâmbătă.

Râd pe înfundate atunci când îl observ cum se apleacă din cauza durerii și pot să jur c-am auzit atunci când a scos pe gură niște blesteme de toată frumusețea.

Cât de romantic.

— Îți lipsesc multe țigle de pe casă, fato, îmi zice tipul într-un final și își ridică ochii spre mine.

— Ai dat cu muncii-n fasole, băiatule. Nu știi că e ilegal să-ți trezești vecinii într-un asemenea mod macabru?

— Nu-mi amintesc să-ți fi cerut părerea, pentru că nici măcar nu-mi pasă, comentează și începe apoi să fluture-n aer sutienul meu cu dantelă, dar mi-ar plăcea să știu ce mărime ți se potrivește, continuă de data aceasta zâmbăreț.

Îmi dau ochii peste cap deloc suprinsă de comentariul său grosolan și plescăi din buze plictisită.

— N-ai auzit de curiozitatea care a omorât pisica? Mai dă și tu câteva găuri cu mașina ca să ies la geam la tine și poate am să îți spun ce număr port la pantofi, răspund ironică și chicotesc.

Observ cu coada ochiului cum un zâmbet obraznic i se așterne în colțul gurii și-mi mușc obrazul stingherită. Măcar l-am binedispus pentru câteva momente.

— Pot să te întreb care e numele tău? îl aud din nou și simt nevoia să-mi îndes niște dopuri în urechi ca să opresc sângerarea.

Ce este în neregulă cu cu vocea asta, de zici că are paraziți la emițător?

— De ce vrei să știi asta?

— Poate ai un nume ridicol, ca Turturica sau Experitiza, sau...

Îi ignor râsetele de parcă este alarmă de incediu și mă îndepartez de la geam, pregatită să sar din nou în pat când bormașina enervantă pornește din nou.

Tipul ăsta devine dovada vie că se poate trăi și fără creier.

Convinsă că n-aș putea să mai adorm nici cu slujbe de la Sfântul Sisoe, mă schimb de pijamale și cobor la bucătărie.

O văd pe bunica cum înfulecă de zor rulourile cu unt cumpărate cu o seară înainte și nu pot să nu ma strâmb la modul dezgustător în care mestecă.