Big SALE - vând petrol

Capitolul 4 - Domino Betty

         Îmi savurez paharul de whiskey la hipodrom, căluții și loja mea. Îi privesc cum aleargă de nebuni. Frumoase specimene, îmi spun în gând. Cei mai haioși mi se par jocheii, acei minibărbăței ce se chinuie să urce pe cai cu scara. Până și sensul cuvântului și originea lui mă face să mă amuz mai mult de acești cerșetori de atenție. Undeva prin secolul XVI era folosit prin nordul Regatului Unit și Scoția, dar nu sub forma actuală, ci cu sensul de vagabond, negustor de cai, vizitiu și alte sensuri la fel de haioase. O să râdeți, dar transpus ca verb înseamnă a înșela*. Prin definiție, aceste făpturi fragile fac de bani antrenorii sau posesorii de cai campioni. Mă bufnește râsul de fiecare dată când văd cursele de cai, dar mă opresc brusc pentru că și eu am vrut să fiu jocheu.

         Natura nu m-a înzestrat cu caracteristicile fizice pentru a fi jocheu. Eu sunt un bărbat bine, am 1,85, ochii frumoși albaștri, chiar speciali de un albastru răvășitor, dar nu asta îi face speciali ci heterocromia. Sunt atât de special încât un sfert din irisul stâng este căprui și doamnele și domnișoarele se pierd rapid la vederea privirii mele. Sunt prea înalt și bine făcut, de asta nu sunt jocheu.

         Mă uit la făpturile ce călăresc caii și râd de bărbații prinși în corp de băieței la pubertate. Îmi duc mâna la gură și îmi maschez râsul, eu chiar încerc să par serios urmărind această cursă. Gândul la greutatea impusă, dar și la înălțimea maximă mă face să scap un hohot de râs. Ar trebui să fie două categorii pentru sexul puternic, bărbați și jochei. Aceștia fac de râs un întreg gen, ce bărbat poate avea greutatea la maturitate cu tot cu echipament de 57 de kilograme sau înălțimea de maxim 1,68 cu tot cu cizme. De asta nu sunt eu jocheu, sunt prea înzestrat de mama natură.

         Privesc spre ceasul de la încheietura mâinii stângi și văd că Nate întârzie de ceva vreme. Nate e fratele de la altă mamă și alt tată. Parcă avem același material genetic, crescuți în același pântec. Doar că eu am luat majoritatea genelor bune.

          — Tony, băiete, ai pierdut că nu ai venit cu mine, îmi spune cu un zâmbet mult prea mare pentru fața lui, doar v-am zis că am luat cele mai bune gene.

         — Din moment ce ești aici, înseamnă că nu am pierdut mare lucru. Râsul meu sarcastic îl dezumflă ca o pană de roată.

         — Ai noroc că te cunosc, diseară mergem la o petrecere, iar tu nu mai ai cum să mă refuzi.

         Îmi întorc privirea spre cursă și pufnesc. Azi nu mai am nicio scuză pregătită. Nu îi pot spune că am treabă la adăpost pentru că știe că altceva în afară de admiratul căluților mei, momentan nu am ceva mai bun de făcut. Peste două săptămâni am ultimul control al substanțelor din sânge și chiar mă bucur de mica pauză. Chiar e benefică atunci când ajungi să dezvolți imunitate și excursia psihedelică nu mai are aceiași intensitate.

         — Mai vorbim, îi răspund sec.

         — Tony, trebuie. Chiar insist...

         — Nate, vreau să văd căluții alergând, i-o retez scurt.

         — Parcă ești obsedat, ajung să cred că pe primul loc sunt caii și apoi femeile. Ce e în neregulă cu tine? mă întreabă râzând ducându-și paharul cu whiskey la gură.

         Zâmbesc tâmp la auzul afirmației lui și încerc să mă dau rănit, dar nici eu nu știu care e prioritatea mea. Ridic paharul și înclin din cap, apoi îl duc la buze luând o gură din lichidul tare.

          — Ai uitat de whiskey, îi zic după ce beau.

          — Whiskey și alte o mie de substanțe interzise. Cum mai stai cu dependențele?