Big SALE - vând petrol

Capitolul 8 - Stella Rose

         Îmi fac curaj să mă îndrept spre cabinet, dar modul în care ducesa mea a coborât din caleașca ei de tablă mă face să mă entuziasmez mult prea tare și uit pentru ce am venit. E ca spuma laptelui și eu mă pierd cu fiecare scuturare de coamă.

         Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar chiar nu-mi mai pasă de doamna doctor. Mă uit la iapa ce pășește glorios, precum numele ei, și se îndreaptă domol spre mine de parcă știe că eu sunt șeful pe aici. Mă hipnotizează și mă îndrept cu mâna spre fruntea ei ca spre un lucru interzis, ce nu poate fi atins, dar satisfacția de după e mult mai mare. Probabil toate astea se întâmplă din cauza scorpiei în halat alb ce se dă drept mama răniților. Cine se crede ea să facă pe dictatorul pe teritoriul meu?

         Scânteia atingerii mă face să mă cutremur în cel mai plăcut mod. Tony, sentimental fericit și bogat ce ești, hai să ne culegem și să terminăm cu doamna ursuză mai repede! gândul mă întunecă și faptul că mi-am reamintit de ce am venit aici, mă face să strâmb din nas.

         Pornesc fără tragere de inimă spre cabinet, am mâinile afundate în buzunarele pantalonilor și îmi târâi pașii ca pe vremea când mama mă obliga să mergem la bunica Ruby. Niciodată nu mi-a plăcut de bunica Ruby, era întruchiparea roșului de pe pământul ăsta. Obsesia ei în urma propriului nume a transformat totul din jurul ei în propriul meu iad. Dar nimic nu mi s-a părut mai deranjat decât rujul roșu ce lăsa frecvent urme pe dinții ei îngălbeniți de trecerea anilor și multele țigări.

         Intru în clădirea în care se află cabinetul și îl găsesc pe Morris stând pe scaunul de la biroul asistentei precum un copil în dreptul ușii directorului. Îi fac semn să nu se ridice și intru direct în vizuina scorpiei, fără vreo bătaie în ușă.

         Bufnitura de după ușă nu mă impresionează și îmi continui intrarea în biroul doamnei doctor.

         — Deranjez? o întreb râzând pe madam.

         Atitudinea ostilă mă lasă rece, iar faptul că pufnește la întrebarea mea fără sens mă face să nu mă opresc din râs. O privesc superior, pentru că trebuie să știe ca eu sunt șeful din camera asta. Se uită la mine, eu mă uit la ea și niciunul nu se lasă mai prejos. Duelul privirilor nu încetează, ba din contra, continuam un concurs de aruncat săgeți din priviri. Poate ea îmi aruncă săgeți otrăvitoare, dar ale mele sun precum cele aruncate de Oliver Queen, pe scurt, ucigașe.

         Pufnește pentru a zecea oară pe minutul scurs de la intrarea mea în forță. Nu vrea să cedeze, dar atitudinea mea impozantă o copleșește total.

         — Nu mi-ați răspuns la întrebare, doamna doctor, deranjez?

         Refuzul doamnei de a-mi răspunde mă lasă rece, dar faptul că pufnește repetitiv mă face să cred că e o femeie nevrotică. Nevroză cauzată, cel mai probabil, de gelozia survenită în urma actului sexual dintre trupul meu magnific și psihopata mică, sora dumneaei.

         Se uită la mine precum o curcă și apoi își pendulează privirea obsesiv când la mine, când la mormanul de hârtii împrăștiate pe mocheta plină de noroi și excremente uscate de cal. Cedez într-un final și mă aplec spre podea, când văd în drumul aplecăciunii mele cum acritura se apleacă și mă proptesc cu capul direct în ea. Impactul se dovedește a fi unul puternic, ignetul meu iese în sincron cu al ei. Mi-a venit rândul la pufnituri și mă grăbesc să adun hârtiile pentru care m-am aplecat.

         — Știam că o să am dureri de cap din cauza dumneavoastră, dar nu mă așteptam să fie reale, îmi răspunde în doi peri în timp ce își masează fruntea.