Kaye deschise ochii. Afară încă nu se luminase. Niște zgomote ciudate se auzeau dintr-o cameră învecinată. Simți o respirație caldă pe frunte. Ridică capul și realiză că ceea ce trebuia să fie o pernă era defapt pieptul lui Hidan. Adormise în același pat cu el. Băiatul încă dormea.
Zgomotele se opriseră, iar camera era din nou cufundată în tacere. Se ridică ușor, pentru a nu-l trezi pe băiat și se îndreptă spre fereastră. Privi absentă marea liniștită. Ploaia se oprise și făcu loc pe cer miilor de stele sclipitoare. Privi pierdută câtva timp. Apoi, simți două brațe puternice care îi înconjoară talia cu blândețe și o suflare caldă pe gât.
Întoarse privirea pentru a întâmpină acei ochi verzi pătrunzători...
-De ce nu dormi ? o întrebă Hidan cu blândețe.
-Dar tu de ce nu dormi ? zâmbi fata.
-Nu ți-am mai simțit prezența...
-Prezența mea ? făcu ea uimită.
-Prezența ta. Prezența unei stele care te îndrumă pe calea cea bună atunci când ești pierdut. Acea stea care strălucește mai puternic decât toate, chiar dacă e mică.
-Toate stelele strălucesc. Iar altele sunt chiar mai mari și strălucesc chiar mai puternic decât acea stea.
-Nu. Stelele care strălucesc mai puternic nu sunt cele mai mari, ele doar sunt mai aproape... făcu o scurtă pauză. Și mai ușor de văzut.
Kaye simți cum inima îi bate cu putere. Ridică privirea spre marea de stele.
-Blaze crede că ești... dur. Te crede o stană de piatră, făcu Kaye confuză.
După un moment de tăcere, în care fata credea că n-o să-i mai răspundă, băiatul vorbi, vocea curgându-i ca mierea.
-Blaze are dreptate.
Kaye îl privi cu o urmă de nedumerire.
Băiatul privi cerul înstelat.
-Ca să fiu sigur, sunt o pădure și o noapte de copaci întunecați. Dar acel care nu se teme de întunericului meu, va găsi pâlcuri pline de trandafiri.
Kaye își lăsă capul pe umărul lui.
-Mie... nu mi-e frică de întunericul tău, spuse ea blând.
-Tocmai de aceea ai găsit trandafirii, zâmbi el.
După îndelungi momente în care ei doar se priveau unul în ochii celuilalt, liniștea se risipi datorită aceluiași sunet din camera vecină. Ambii se uitau spre ușă.
Roșcatul se îndepărtă lent spre ușă. Fata îl privea fără nicio emoție pe corp.
Se opri.
-Nu vii cu mine ? o întrebă fără să se întoarcă.
Fata expiră treptat. Voia să se ducă, dar ceva nu o lăsa. Frica. Frica de necunoscut.
În adâncurile întunecate ale minții, o boală cunoscută drept FRICĂ stăpânește asupra sufletelor celor cărora nu îi pot înfrunta puterea...
Băiatul se întoarse spre ea și o luă blând de mână.
-Haide... ești cu mine, zâmbi el.
Fata șovăi pentru câteva momente, apoi îi strânse mâna și se îndreptă spre ușă.
Holul era cufundat în liniște. Zgomotul se auzi din nou. Venea din camera din fața lor. Erau niște plânsete.
