Sher

Capitolul 1

SHER

în prezent

Îmi ridic capul spre bolta cerească îngreunată de miile de stele strălucitoare și oftez profund, simțind tot mai tare oboseala ce începe să mă răpună. Am nevoie de un moment de respiro după toată hărmălaia din seara aceasta și după cearta monstru pe care am avut-o cu îngrijitoarea mamei. Femeia căruntă tocmai a demisionat, aruncând grija pentru părintele meu pe umerii mei, și o simt atât de grea, încât dacă aș da drumul balustradei din mâinile mele, m-aș face pulbere pe podea.

Sunt extrem de obosită – atât fizic, cât și psihic –, iar dacă aș închide ochii acum, cu siguranță aș adormi și nu m-aș mai trezi până mâine dimineață, când alarma telefonului îmi va da deșteptarea pentru a începe prima mea zi de lucru la sediul de avocatură Cortes. Voi fi, pentru o perioadă nedeterminată, asistenta unui avocat de succes pe care l-am cunoscut cu câteva zile în urmă, când am fost la interviu. Simt cum încet, încet câteva emoții își fac apariția și îmi accelerează pulsul, însă inspir aerul călduț de iunie și le țin în frâu. Nu am voie să o dau în bară! Am nevoie ca totul să fie perfect mâine. Am nevoie de bani pentru tratamentul mamei, căci banii din mica moștenire lăsată de tata nu ne vor mai ajunge pentru mult timp. În plus, trebuie să găsesc urgent pe cineva care să se ocupe de mama cât timp eu lipsesc, fiindcă nu o pot lăsa singură pentru atât de multe ore.

Îmi descleștez mâinile de pe balustrada de lemn și mă întorc în cameră, închizând ușa balconului și trăgând draperiile. Mă descotorosesc de bluza udă de pe mine și o arunc pe jos, la fel făcând și cu pantalonii scurți stropiți și ei de apă. Să o îmbăiez pe mama poate fi un chin uneori. Deși e paralizată și mută, Olivia Graison a rămas aceeași femeie care, cu o singură privire, te poate face să-ți înghiți toate cuvintele și frustrările. O iubesc enorm, dar, când îmi aruncă acea privire, jur că îmi vine să o las acolo, să se descurce singură. Deschid dulapul și iau un tricou lălăi pe care îl pun pe mine, apoi mă așez pe pat, luând peria de păr de pe noptieră. Privesc emoționată spre costumul negru ce atârnă pe umeraș, în timp ce îmi descurc părul castaniu, și nu pot să nu îmi fac o mie de gânduri despre cum va decurge prima mea zi de lucru după doi ani de stat acasă și de mers la psiholog.

*

Când ceasul arăta ora șapte și treizeci de minute, mă ridic de la masă, punându-mi cana din care am băut ceai de mentă în chiuvetă, apoi mă întorc spre mama. Mă privește obosită cu ochii săi căprui în jurul cărora au apărut câteva riduri, însă eu îi zâmbesc încurajator. Nu știu dacă încerc să o fac pe ea să se simtă mai bine sau pe mine. Acest pas a fost făcut cu dificultate, iar decizia mea de a mă angaja undeva a atârnat greu pe pieptul amândurora.

— Trebuie să plec. O să fii bine singură azi?

Mă uit atentă la ochii săi. Atunci când a făcut accidentul care a adus-o în această stare și care l-a ucis pe tata, am căzut de acord ca ea să clipească o dată atunci când răspunsul său este da, și de două ori atunci când este nu.

Mama clipește o singură dată.

— E în regulă să stai în sufragerie?

Două clipiri de această dată.

— Vrei din nou să stai afară?

Răspunde afirmativ, așa că, după ce iau o pătură din sufragerie, o conduc sub nucul bătrân din care atârnă un leagăn. O învelesc, iar ea își strânge ochii, în semn de mulțumire. Mă aplec și îi sărut fruntea.