Savannah

1

  Începutul. Frumusețea începutului. Cu ce poate fi comparată? O adiere ușoară? Razele fine ale soarelui? Curcubeul după o furtună? Un răsărit sublim într-o dimineață ce nu poate promite prea multe? Sau toate acestea la un loc? Da, poate fi asemănat cu destule și în același timp cu puține, pentru că un nou capitol este diferit pentru toată lumea, este abstract întrucât totul este relativ. Fiecare persoană gândește și vede diferit lucrurile, perspectivele noi, orizonturi care nu au nimic în comun și totuși există oamenii care sunt ființe unice, dar care se leagă intr-un tot unitar spectaculos formând legături puternice aproape pe viață, povești de iubire ce greu își găsesc moartea. Aici regăsim clasicele cupluri Romeo si Julieta, Heathcliff și Catherine ce demonstrează că legăturile strâns afective sunt nemuritoare, ambele povești de dragoste având un final sfâșietor. Din aceste opere extragem ideea că dragostea puternică învinge, ceea ce sună puțin clișeic, dar e real. Așa a fost și cu Savannah.

  Cine e Savannah?
   E femeia care m-a făcut să uit de propriile gânduri, femeia care m-a facut să mă pierd atunci când am privit-o adânc în ochi, femeie care m-a hipnotizat cu frumusețea ei aparte, femeia care m-a fascinat când vorbea, cu inteligența ei. Era aeriană, mereu îi spuneam asta, dar nu ca pe un reproș, ci ajunsesem să cred că asta era una dintre cele mai dulci calități ale sale. Era atât de interesantă că orice ar fi spus te făcea să te gândești de cel puțin două ori înainte să ii dai un răspuns. Vorbea extrem de mult, doamne, atât de mult că uneori te pierdeai și nu mai țineai pasul, dar îți plăcea să stai și să asculți, rar era tăcută, dar atunci îți puneai un semn de întrebare.
  Dar din nou, cine a fost? Savannah a fost ultima mea femeie. Am iubit-o ca și când era singurul lucru care conta. Am iubit-o ca și când mâine ar fi fost ultima zi. A fost singura care m-a înțeles și care mi-a arătat că există dragoste adevărată, cu patimă, dor, orgoliu și dorință, toate la un loc. M-a făcut să fiu dependent de ea cu bună știință, să nu vreau să doresc pe altcineva în afara ei. M-a distrus când a plecat, am devenit un nenorocit de om, fără valoare și fără speranțe, un om mai puțin decât simplu, un om gol. Aș da orice să îi mai simt o dată buzele moi, să îi mai văd o dată ochii albaștri în care mă pierdeam, părul închis la culoare și ondulat ce îi trecea cu mult de umeri, obrajii ce prindeau culoarea sângelui când o complimentam și mirosul specific al parfumului pe care nu și l-a schimbat niciodată, acel miros dulce și ușor înțepător care îi dădea un aer de finețe și eleganță, dar ea a plecat. A plecat pur și simplu, fără voia sa. A plecat pentru că a fost chemată, dar prefer să spun că mi-a răpit-o cineva. Doamne, îmi e dor de ea, de soția mea, de unica femeie pe care am iubit-o.
 
  Știți când cineva vă ia ceva drag, fără de care simțiți că nu puteți trăi și că totul nu mai are rost? Ei bine, aceasta este povestea mea, a mea și a ei, a noastră. Scriu aceste rânduri în speranța iubirii pe care i-am purtat-o și pe care o să i-o port până voi ajunge lângă ea din nou. Aceste câteva rânduri sunt scrise în memoria comorii mele. Abia aștept să ne întâlnim din nou, într-o altă viață, unde putem să ne trăim eternitatea împreună, un loc unde să fim iar doar noi doi, să ne contopim unul cu celălalt și să reprezentăm din nou un duo perfect. Va veni și ziua aceea, ziua în care te voi revedea, în care sufletele noastre vor fi din nou partenere într-un dans nesfârșit, plin de dorință, ispita jucând un rol important, tu fiind protagonista, lumea din jur pălind în comparație cu frumusețea și grația ta, dar momentan mă îmbăt cu gandul că nu mai durează mult și că nu sunt departe de tine, iar această lungă așteptare este preludiul unui final demn de o poveste.