Noi doi - „Fiicele lui Benjamin" - Volumul I

capitolul 15

Prezența contelui de Guilford nu trecu neobservată în seara aceea la cină. La urma urmei, fiecare avea interesele lui. Pe când singura dorință a lui Roxborough era aceea de a se asigura că Benjamin Guilford cunoaște idila dintre Quentin și Lucinda și nu încurajează comportamentul imoral, dorința lui Rivershade, cel mult avariat de pumnul Lucindei și spada lui Quentin, cel al cărui orgoliu era mai mult decât rănit, iar vânătăile de pe gâtul fetei care se vindecau repede nu îi satisfăceau dorința de răzbunare, era aceea ca Benjamin să cunoască adevărul pentru a declanșa un scandal. Despre gândurile Louisei și ale lui lady Guilford nu există dovezi, deși e posibil ca acestea să fi existat; acestea din urmă aveau nasurile îngropate în supa de praz. Restul invitaților nu fac decât ocazional centrul reflectoarelor, deși e posibil ca unul dintre ei să fie valoros în deslușirea firului epic. E posibil.

Acum, înghițind supa, lordul Roxborough i se adresă contelui, deși soția lui îl lovi discret pe sub masă:

— Lord Guilford, nu știam că lady Millicent e iubitoare de pisici. Benjamin își ridică ochii spre duce, încruntat. Și-a riscat viața să îl salveze pe micul..., privi spre Quentin vizibil amuzat, în ciuda faptului că marchizul îl privea urât, Hetherford, articulă.

Lucina și așa nu avea poftă de mâncare. Acum, când Hillary se înecă cu supa, simți nevoia să ia o gură din vinul neînceput. Din partea dreaptă a încăperii se ridicară prea multe priviri asupra ei încât să se poată spune cu exacitate cine avea să fie vinovat de ce i se întâmplă mai tâziu Lucindei, după ce, din cauza stresului, bău jumătate din pahar. Totuși, dacă s-ar fi uitat și la altcineva în afară de Quentin, ar fi observat una singură care se semețea mai violentă decât toate.

— Cum i-ați spus?, întrebă Hillary, mama ei, crezând că nu înțelesese bine numele pisicii.

— Nu știați?, întrebă ducele de Roxborough abținându-se cu greu să nu izbucnească în râs. E Hetherford! Motanul se numește Hetherford!

— Incredibil!, zâmbi Benjamin și își tamponă gura cu șervetul, privindu-și fiica cu duioșie. În schimb, Hillary o scrută pe Lucinda răutăcioasă, indicându-i era cu adevărat depravat ce făcea. Da, continuă Benjamin. Milly are slăbiciunea aceasta pentru mâțe, și îi făcu cu ochiul Lucindei în semn că pentru el nu era nimic rău la asta.

— Înțeleg, își înclină capul spre Benjamin ducele de Roxborough.

Pentru câteva secunde, toată lumea crezu că avea să se sfârșească acolo conversația, inclusiv Lucinda care reluă tacâmul în mână, uitându-l din nou în supă când auzi de data aceasta întrebarea tatălui său:

— Și cum și-a riscat fiica mea viața pentru această mâță?

Tonul contelui fusese întotdeauna blând, chiar și când discuta lucruri cu adevărat grave. Totuși, nu putea să nu o alarmeze gândul că acesta avea să îl urască până la finalul zilei pe Quentin pentru totdeauna dacă auzea ce se întâmplase la vănătoare.

— Nu ți-ar plăcea să știi, tată!, îi zise ea părintelui său.

— Aș vrea, totuși, insistă Benjamin adresându-i-se de data aceasta direct.

Nu exista cale de întoarcere. Trebuia să îi spună ea înainte ca Roxborough să facă din asta un armăsar. Luând încă o gură de vin, Lucinda expiră, își uni degetele și zise repede:

— Am sărit înaintea copitelor unui cal.

Toată lumea urmărea schimbul de replici cu nesaț, mai ales când Benjamin lăsă lingura jos și o întrebă la fel de calm, poate chiar amuzat, în timp ce Hillary devenise lividă, imaginându-și deja scena: