Noi doi - „Fiicele lui Benjamin" - Volumul I

capitolul 11

Noaptea nunții pentru Quentin fusese îngrozitoare. La început, entuziasmul acestei experiențe îl consumase până ce singurul lucru la care se putuse gândi în timpul ospățului de după nuntă fusese doar Jullie, mireasa lui care mânca puțin, zâmbea discret și îi aruncă din când în când câte o privire. Își amintea și acum de ea, de cât de frumoasă fusese la dreapta lui, blondă, cu coronița de flori în păr, cu mănușile lungi, cu sânii care ieșeau destul de sensibili în evidență. O cunoștea. O avusese o dată, când își pierduse capul. Totuși, emoția era echivalentă pentru el. Oftă din nou. Poate că nu parcursul ei fusese oribil, pentru că eliberarea se simțise autentică; cel puțin lui îi făcuse plăcere. Nu se așteptase la atât de puțină pasiune din partea ei, nu după ce fusese concret la început. În final, Jullie îl alungase imediat din patul ei, iar el se retrăsese în camera asta și nu adormise până dimineață, întrebându-se dacă făcuse ceva greșit. Sigur că făcuse ceva greșit: el era persoana greșită pentru ea.

Privind spre Lucinda, în jos, Quentin înghiți în sec. Părul ei se revărsa peste mâna lui, degetele ei se odihneau pe pieptul său și respira ușor. Era o dimineață răcoroasă, ca orice dimineață în Anglia. Se luminase timid, astfel încât intuia că era deja patru dimineața, poate trecut câteva minute. Nu se trezise nimeni încă și nu aveau să o facă până la opt, când Roxborough călărea prin împrejurimi, la timp pentru micul dejun. Lumina se revărsa peste pat, peste Lucinda și peste motanul care se ghemuise la picioarele sale. Hetherford nu înțelegea că nu era plăcut de omul cu același nume care acum, în ciuda declarațiilor sale, stătea nemișcat pentru acest motan și pentru ea. Trebuia să fie obosită din cauza sperieturii pe care o trăsese aseară.

Totuși, Quentin nu își putea asuma că s-ar fi putut stăpâni prea mult timp. Lucinda era ademenitoare. Avea un corp voluptuos și părea inconștientă de asta. Singurele lucruri care îl opreau din a o trezi printr-un sărut erau propriile traume și ideea că avea să fie cumnata lui, nu soața. Femeia aceasa îi cunoscuse deja atingerea într-un mod pe care o simplă cumnată nu ar fi trebuit să îl știe.

— Lucinda..., șopti ușor pentru a încerca să o trezească. Fata nu părea să fie în toate simțirile, ci confortabilă acolo unde era. Prea confortabilă. Cum putea fi atât de confortabilă în preajma lui? Cum putea să doarmă atât de liniștită? Cum putuse el?

— Hm?, o auzi răspunzându-i într-un târziu. Când o făcu, Lucinda se depărtă de el și se întinse, scoțându-și în evidență sânii. Quentin nu voia să privească prea mult la ei; cu siguranță sfârcurile erau mai mult decât evidente acum. Lucinda gemu și reveni la locul ei. De la picioarele lui, Hetherford se ridică, își înconvoie spinarea și păși spre Lucinda, așezându-se în spatele ei. Amândoi aveau impresia că ăsta era somnul de dimineață. Ce este?, întrebă aceasta.

— Lucinda, trebuie să mergem!, o înștiință și dădu să se ridice, dar trupul ei, așezat mai mult pe el, nu îi permise.

— Să mergem?, întrebă încruntată.

— Spune-mi, ai mai făcut asta?

— Ești complet incoerent, oftă ea și își lăsă mâna pe abdomenul său, prea aproape de organul care se răzvrătea.

— Cu câți bărbați ai mai dormit până acum înainte de mine?

— Mmm..., gemu ea, ceea ce nu îl ajută deloc, mai ales că degetele ei nu conștientizau că atingerea sensibilă a amprentelor îl putea face să explodeze în câteva minute, cu puțin noroc. Doi. Ba nu, trei!

— Trei?, întrebă șocat.

— Tata. Edward Scott. Unchiul George. Am dormit și eu, și Milly cu toți trei. De ce?