Noi doi - „Fiicele lui Benjamin" - Volumul I

capitolul 17

El însuși fusese șocat să realizeze că Louisa fusese însărcinată și că printr-un accident îngrozitor pierduse odrasla care nu putea fi a nimănui altcuiva decât a lui Rivershade. Totuși, cel mai tare îl îngrijorase Lucinda; cunoștea prea bine faptul că fata nu își dorea în mod expres copii; să vadă cum o surată de-a ei trece prin chinurile unui avort putea să o facă să nu își mai dorească niciodată copii, ceea ce, din varii motive, îl îngrijora teribil acum. Prin urmare, după ce un doctor fu chemat fără a se distruge voia bună a picnicului organizat în acea după-amiază, pornise în căutarea fetei. Nu știa prea bine ce avea de gând, deoarece i se întâmplase odată să fie martorul morții propriului copil, dar știa că voia să obțină acordul ei, fie și tacit, cum că, la un moment dat, unul extrem de apropiat, avea să accepte că va da naștere copiilor.Practic, voia să o asigure că așa ceva nu i se va întâmpla ei, deși nimeni nu putea garanta una ca aceasta. Se cutremură înaintea ideii că Lucinda va fi obligată să piardă un copil și poate nu o singură dată.

Pornit în căutarea ei, realiză că ușa dormitorului fostei strppâne era ușor întredeschisă. Se încruntă și intră în cameră. În curând, Quentin rămase mut.

Puful din perne se împrăștiase peste tot, câteva cioburi atârnau într-o parte. Oftă. Asta nu putea fi decât opera Lucindei. În cele din urmă, după ce prinse un mănuchi de pene în mână și le dădu drumul, auzi și glasul inculpatei:

— Să știi că nu îmi pare rău, zise fata cu un glas monoton. Quentin se apropie de pat. Fata era sprijinită de acesta, așezată pe jos. Obrajii i se înroșiseră, iar corpul îi tremura ușor. Merita, continuă fata, ridicându-și ochii spre el. Amintirea ei merita asta! Își trase nasul, un alt semn pe lângă ochii roșii, că plânsese. Quentin nu înțelese inițial de ce plângea Lucinda, dar în momentul în care aceasta adăugă: Merita să îi arunci toate lucrurile pentru ceea ce ți-a făcut!, Quentin își dădu seama că într-un mod ezoteric, unul pe care mai târziu, după doi, cinci, zece ani nu îl va putea explica oricum, femeia citise direct în sufletul său.

Și ce fusese în sufletul lui Quentin când văzuse sângele...

Bărbatul oftă, amintindu-și de Jullie care, în această cameră, expulzase din trupul ei o biată făptură, aceeași Jullie care îi jurase iubire la altar și perpetuarea neamului. Totuși, în clipele în care o ținuse în brațe, nu la reproducere se gândise Quentin.

Se așeză pe jos, lângă Lucinda.

— Jullie nu a vrut să dea naștere copilului meu, îi explică fără prea multe înflorituri.

Lucinda înghiți în sec, își mușcă buzele și îl întrebă:

— Deci era al tău?

Sigur că apărea îndoiala. El însuși se îndoise, pentru că aflase de relația extraconjugală și nu putea să nu îi privească pântecul fără să se întrebe dacă el era autorul acelei vieți sau altcineva. Totuși, când Jullie îi spusese că nu avea motive să se îngrijoreze, că iubitul ei nu ar fi putut face asta pentru că nu îl mai văzuse de la ultima petrecere de anul trecut, Quentin nu putuse să nu o disprețuiască mai tare. Puțin conta filiația copilului, cât conta infidelitatea ei. De fapt, momentul în care rămăsese grea însemnase recunoașterea expresă a adulterului. Jullie se schimbase în acele luni; dormea puțin, mânca puțin, avea mereu câte o replică acră. Blânda Jullie dispăruse, iar Quentin suspectase probabilitatea ca iubitul ei să nu îndrăgească prea tare copiii.

— Da, era al meu. A ținut să mă informeze cu privire la asta. Apoi își drese glasul, pentru că îi revenea în minte ușurarea de pe chipul ei în momentul în care medicul îi spusese că pierduse copilul. Ziua aceea fusese și cea în care Quentin nu o mai atinsese niciodată, iar ea avusese grijă să nu rămână însărcinată cu acest amant. Atunci am renunțat la relația noastră și mi-am acceptat prostia de a mă deda unei pasiuni trecătoare. Din câte poți vedea, nu se mai putea controla; îl iubea prea tare.