Noi doi - „Fiicele lui Benjamin" - Volumul I

capitolul 10

— Parcă te-am rugat să ții motanul în camera ta, îi spuse Quentin în seara aceea când se întâlniră la baza scării. Lucinda se înclină înaintea lui și a ducelui de Roxborough, ținându-l pe Hetherford – motanul – în mâna dreaptă. Primise și el o baie și o pieptănătură pe cinste pentru a se asorta cu rochia roșie care îi înveșmânta trupul. Își așeză brațul peste al lui și porni spre locurile aranjate pentru ei din salon.

— Nu vorbeai serios!, îi zise.

— Doamne!, își dădu el ochii peste cap și o lăsă să stea pe unul dintre scaune, așezându-se la dreapta ei. Se creeaseră câteva mese în jurul cărora se așezaseră scaune pentru ca invitații să poată mânca, să poată bea în timp ce cortina pentru seara aceea se ridica, dezvăluind piesa programată. Bineînțeles că vorbeam serios!, îi spuse și îi trase scaunul și lui lady Gregory, apoi Louisei.

— Ei bine, zise fata, s-a ținut după mine. Apropo, acest motan are un nume. I-am ales numele chiar eu. Îl cheamă Hetherford!

Toată lumea amuți privind micul privilegiat care se adăpostea în poala stăpânei sale. În cele din urmă, Quentin exclamă:

—E absurd! Ăsta e titlul meu!

Toată lumea își reluă activitatea, în parte amuzantă de tot ce se întâmpla și la cina aceasta.

— Ei bine, l-am găsit în pădurea ta, spuse Lucinda. Nu crezi că e normal să îi pun numele ăsta?

— Nu!, spuse marchizul și se așeză lângă ea la timp, când cortina se ridică și actorii intrară în scenă.

— Ssst, acum!, îi spuse Lucinda. Vreau să văd piesa!

Peste câteva minute însă, când realiză că în piesa lui Rowe finalul nu promitea să fie deloc plăcut, în fond era o tragedie, când Calista(1) ridică pumnalul pe care tatăl ei i-l dădu, Lucinda oftă și își întoarse privirea într-o parte. Actrița era foarte frumoasă, într-adevăr, îmbrăcată într-o rochie demnă de o ducesă, cu sânii aproape ieșindu-i din corset; cei doi actori care interpretau eroii – la fel de frumoși, cu peruci imaculate și pudrați. Unul dintre ei, cel care îl juca pe Lothario, avea buzele vopsite cu roșu și pomeții fardați, asta pentru a reprezenta un bărbat cât mai seducător și mai frumos. Sigur, Lucinda aprecia că fusese pregătită această scenă pentru ei, fuseseră invitați și plătiți niște actori și amenajat un decor în salonul conacului, dar nu putea aprecia piesa și nu înțelegea deloc cum putuse Quentin să aleagă așa o tragedie banală. Puteau la fel de bine să vadă Shakespeare.

În jurul ei, ceilalți oaspeți priveau cu sufletul la gură climaxul. Alese să îl mângâie pe Hetherford care, după ce se servise cu carne pe furiș, adormise. Torcea în brațele ei, iar asta o făcu să zâmbească. În cele din urmă, se alegea cu ceva frumos din urma acestei aventuri.

— Dispari cu tot cu depravarea ta într-o celulă întunecată/ Unde rușinea urâtă își ascunde capul sălbatic/ Și regulile morții și ale iaduluii stăpânesc (2), șopti marchizul în urechea ei când o văzu că nu era atentă. Lucinda își ridică privirea spre el, observând cum sorbea vinul. Pentru seara aceea, marchizul se îmbrăcase cu cele mai frumoase haine ale sale, își pusese pe lângă inelul cu sigiliu și alte podoape și recursese la perucă. Nu îi stătea rău deloc, deși părul lui blond, dacă ar fi fost pudrat cum se cuvine, ar fi putut foarte bine să fie alb. Era, așa cum îi spusese aseară, superb. Oftă. Nu îți place?, o întrebă înfulecând o măslină. Îi urmări mișcările, modul în care mesteca. Dintr-un motiv pe care nu voia să îl numească, Lucindei i se uscă gura.