Noi doi - „Fiicele lui Benjamin" - Volumul I

capitolul 20

Mare jale cuprinse atunci Hathelworth. De obicei, petrecerile marchizului nu se terminau cu o sinucidere suspectă, de aceea, în clipa în care Quentin acționă - pentru că servitoarea șii Lucinda erau prea marcate de corpul moartei pentru a face un pas afară din hambar - printre invitați se născu isteria. În aceeași seară, o contesă bătrână și sora ei la fel de bătrână plecară, bombănind că aceasta era cea mai scandaloasă și mai necurată recepție la care participaseră vreodată - și era posibil ca la vârsta lor să fi prins suficiente recepții. Rând pe rând, alți invitați își anunțară plecarea în timp ce în casă rămaseră, propriu-zis, numai cei mai curajoși. Printre aceștia, ducele și ducesa de Roxborough, profund marcați, lady Gregory, care plângea din momentul descoperirii cadavrului, soții Mont și Lucinda cu Quentin.

Cert fu că, după ce se constată moartea, cu promisiunea ca soldații din apropiere să investicheze cazul, Lucinda, aflată lângă lady Gregory, care își veghea fiica, clipea nedumerită de circumstanțe. Cu un pahar de brandy pe care Quentin i-l turnase, dar de care ea nu se lipise nici până acum, revizuia tot ce se întâmplase. Sigur, erau multe evenimente, evenimente la care încă nu se găsise un răspuns - cine scrisese jurnalul? -, dar asupra cărora Lucinda avea să își arunce privirea mai târziu, dar câteva lucruri i se păreau acum mai clare decât lumina zilei. Răspunsul temerilor ei fusese lady Gregory.

Din poziția sa, Lucinda putea să observe ceva ce numai ea putuse face și care însemna un singur lucru: lady Gregory fusese în seara aceea în camera ei. Pe ceafa acesteia, cu părul prins astfel, cicatricea, acolo unde o lovise cu paharul, își striga vinovăția. Privirile diabolice ale femeii, zâmbetele false, râsul înfundat și dinții care scrâșneau la intervale regulate... Pe toate acestea ar fi trebuit să le vadă mai devreme. Numai așa moarta, Louisa, ar mai fi avut o șansă. Acum însă, Lucinda nici nu o mai putea privi pe Louisa. Știa că zăcea moartă pe masa dintr-unul din salonașe, cu ușile încuiate pe dinafară. În acest salonaș atmosfera era totuși destul de tensionată. Aproape că îi provoca greață.

- De ce ai plecat, Louisa?, jelea mama acesteia, făcând-o pe Lucinda să strâmbe din nas și să își crispeze gura.

Ducesa de Roxborough, sensibilă, suspina într-un colț, ștergându-și ochii cu batista. Soțul acesteia îi propuse să se retragă, să stea cu fiul lor în camerele de sus. Aceasta dădu vehement din cap; avea să stea aici, să o consoleze pe lady Gregory. Lucinda însă nu rămăsese în cameră pentru a o consola, ci pentru a scoate adevărul de la aceasta. Și, pentru că ajunsese într-un punct în care nu se mai putea abține, Lucinda decretă, privind-o nemiloasă pe mama acesteia:

- Louisa a fost ucisă!

Toate privirile se îndreptară spre ea, mai puțin a lui Quentin care acum se lupta, pe de o parte, cu proprii demoni - își reamintea de Jullie - și, pe de altă parte, cu bănuielile ce se instalaseră de când Lucinda îi trezise atenția cu privire la ceea ce se dorise a fi mascat în spatele unei sinucideri.

- Poftim?, întrebă lady Gregory atunci. Chipul îi era complet ud din cauza lacrimilor, astfel încât Lucinda nu putea să nu se îndoiască de posibilitatea ca teoria ei - cum că lady Gregory își ucisese fiica - era greșită în acest moment. Nu existau suficiente dovezi.

Își drese glasul și zise lejer:

- Nu era nicăieri un scaun....

- Poate că a căzut!, zise lady Gregory, întrerupând astfel dezvăluirile Lucindei. Trebuie să fi căzut într-un colț de hambar, în vreo văgăună a acelui loc infect!, insistă lady Greogory. Biata mea copilă! De ce ai plecat, Louisa?

Și jalea amenința să se reia, îndepărtând atenția celor prezenți de la cuvintele Lucindei la durerea unei mame. Cu ochii mijiți, Lucinda ridică vocea?