Noi doi - „Fiicele lui Benjamin" - Volumul I

capitolul 22

Trei zile despărțeau după-amiaza aceasta de luna iulie. Atât numără în gând Lucinda când realiză că soarele amurgea din nou. I se păruse că se trezise cândva, dar fusese dimineață. Apoi căzuse în somn și se prăbușise încontinuu până ce, acum, reușise să ajungă la mal. Își mișcă ușor degetele sub pătura care îi acoperea trupul îmbrăcat cu o cămașă de noapte. Cine îi pusese cămașa pe ea? Quentin... Nu, nu Quentin. Fusese o servitoare. Două. Nu, trei. Fuseseră trei. O făcuseră grasă. Lucinda oftă, iar când o făcu își dădu seama că buzele o dureau. Nu erau doar buzele. Era, de fapt, întreaga față.

Gemu involuntar și încercă să tragă aer în piept. Luase bătaie de la Rivershade. De aia se simțea astfel. Întotdeauna se întrebase cum puteau bărbații să inițieze o astfel de violență și a doua zi să pară complet neafectați. Pe ea o durea totul. Ba nu. Totul îi era amorțit.

— Te-ai tezit!, auzi glasul ușurat al lui Quentin. Asta o făcu cu adevărat să își dorească să deschidă privirea și, deși unul dintre ochi refuza să se caște complet, Lucinda realiză că unul era neatins.

Marchizul se așeză pe marginea patului și îi prinse mâinile între ale sale.

— Quentin?, gemu din nou aceasta. Frustrarea o cuprinse în momentul în care realiză că o durea și fundul, de când căzuse. Înghiți în sec pentru a-și reține lacrimile. Cred că sunt hidoasă...

Bărbatul îi aranjă perna sub cap, grijuliu. Nu credea că îl mai văzuse vreodată atât de grijuliu. Probabil că avusese impresia că era pe moarte. Ea una crezuse că așa arăta sfârșitul. Apoi, cuprinzându-i din nou mâinile într-ale sale, îi zise, cu chipul extrem de serios, cu buzele neutre și încruntat:

— Da... Ai un ochi negru... Își drese glasul și adăugă: Și cred că ți-a strâmbat nasul.

Lucinda își luă mâinile dintr-ale sale și își duse mâna la nas, îngrozită:

— Nasul meu!, strigă, deși în starea în care se afla nu își putea da seama dacă acesta era cu adevărat strâmb.

— Glumeam!, râse Quentin și îi luă mâinile de pe față. Doar ai un ochi negru, zise acesta, oftând.

Lucinda însă se supărase; după ce că trecuse printr-un calvar, lui îi ardea să râdă dea ea când ar fi putut măcar să nu facă nimic, să lase să se întâmple vindecarea. Dacă tot venea vorba despre ce putea face marchizul, putea spune că acesta ar fi trebuit să nu se mai arate înaintea ei dacă voia să dea uitării cele întâmplate anterior între ei. Deși nu mai simțea nimic, nici măcar un indiciu cum că ar fi fost împreună, amintirile aveau să dăinuie în memoria ei. Nu putea să îl uite dacă se comporta atât de frumos cu ea.

— Lasă-mă în pace!, dădu să îl îndepărteze, dar mișcările îi erau greoi și rezistența inutilă.

Quentin îi prinse blând încheieturile și îi comunică:

— Mă tem nu pot face asta! Vreau să te cer înainte de a trece efectul laudanumului.

Lucinda se opri un moment și își fixă atenția asupra lui.

— Ce?!

Deci ăsta era motivul pentru care așteptase să se trezească? Se temea că nu avea să o ceară pe Millicent, prin ea, că nu avea să onoreze gura lumii bune? De asta se temuse Quentin? Simți nevoia să urle și să plângă în același timp, dar nicio emoție nu putea ieși momentan din Lucinda. Privea ca trăsnită la mina relaxată a lui Quentin, de parcă el era cel care se lovise la cap și nu își putea aminti tot ceea ce se întâmplase între ei.