Noi doi - „Fiicele lui Benjamin" - Volumul I

capitolul 8

Nu știa cu adevărat ce voia să aleagă din multitudinea de prăjiturele. Nu mâncarea o interesa bineînțeles. Masa frumos încărcată cu fel de fel de gustări, băuturi și apă din belșug pentru cei care obosiseră să își încerce talentul la popice (1), nu o atrăgea, deși pe Millicent ar fi impresionată posibilitatea de a se distra astfel. Nu și pe ea care avea o misiune. Până acum o țintuise cu privirea pe Louisa care arăta impecabil, ca întotdeauna. Fata era parte din joc, râdea discret și părea că îi căuta încontinuu privirea marchizului; probabil se temea că acesta avea să îi comunice mamei ei ce se întâmplase între ea și logodnicul său. Trebuia să discute cu ea, să o asigure că totul avea să fie bine și că ea, Lucinda, se va asigura că scapă de o brută cum era Rivershade. Își țuguie buzele și își așeză degetele pe fursecul cu migdale. Nu apucă să muște din el că, lângă degetele ei, observă mâna marchizului care se întindea după un pahar cu punci. Și, cum o întrebare o măcinase toată seara, nu se putu abține să nu întrebe:

— De ce ai venit aseară după mine, în hambar?

Quentin care adormise îngrozitor de greu nu credea că vocea ei avea să îl facă să se simtă atât de brusc mai bine. La urma urmei, îi destăinuise că Jullie fusese adulterină. Nu ar fi trebuit să îl macine asta prea mult, pentru că ea declarase că nu credea în așa ceva. Totuși, Lucinda era o femeie isteață și avea să își dea singură seama că așa era cu sau fără ajutorul lui.

— Credeam că vrei să te sinucizi, recunoscu și se întoarse cu fața la ea când aceasta se încruntă parcă jignită la el.

— Ce să fac?!

— Nu repet, oftă el. Lucinda purta o rochie crem cu un decolteu pătrățos și un coc lejer, la spate. Pălăria ar fi trebuit să o protejeze, dar cumva soarele continua să îi atingă pieptul evident și să se joace cu imaginația lui. Acum, își drese glasul, îmi speri oaspeții. Te holbezi la Louisa, îi explică.

— Trebuie să vorbesc cu ea!, dădu afirmativ din cap femeia. Trebuie să...

Încăpățânarea protească revenea și amenința să îl epuizeze. Întrerupând-o, o întrebă:

— Și ce îi vei spune? Femeia rămase câteva secunde pe gânduri, în timp ce el se apropie mai mult pentru a-i șopti: Lucinda, aici nu e în joc numai reputația ta. E în joc reputația viitoarei mele soții. Nu vreau ca o copilă speriată să arunce în stânga și în dreapta cu miciuni despre Millicent, cum că sora ta a trecut deja prin patul meu. Lucinda dădu să protesteze, moment în care el o întrerupse din nou. Nu te preface că nu știi despre ce vorbesc: un bărbat și o femeie nu umblă seara, numai ei doi, pe-afară, iar ea mai este și în cămașă de noapte. Lucinda înghiți în sec pentru că ar fi trebuit să îl contrazică: pe sub halat nu purta, de fapt, nimic, dar se temea că avea să facă o criză. Observa deja cum chipul i se colorase în roșu și cum o venă i se umflase pe tâmplă. Considerând că îi dădea prea puțină importanță, marchizul îi prinse mâna, făcând-o să scape fursecul. Millicent, continuă acesta, va fi virgina care se vrea în noaptea nunții, iar tu, cu gura ta mare, cu limba ta ascuțită, tu nu vei atinge reputația viitoarei marchize!

Gravitatea cu care spunea toate acestea o făcu să se simtă mai mult decât jignită. Șuierând printre dinți îi ordonă:

— Ia mâna de pe mine sau țip!

Niciunul nu observase cum ducele de Roxborough se îndepărtase de terenul improvizat și se apropiase de ei. Tensiunea îi atrăsese atenția, iar acum zâmbi, deși încercă să pară serios:

— Da, prietene, ia mâna de pe lady Millicent, oftă ducele apropiindu-se de băuturi și servindu-se cu punci. Quentin o eliberă pe fată ca ars, în timp ce Lucinda continuă să îi arunce o privire urâtă. Avea să îl ucidă, cel mai probabil. Cred că este rândul dumitale să treci mingea de punctul stabilit, o înștiință ducele.