capitolul 6

1.7K 215 86
                                    

De foarte multe ori Lucinda luase în calcul ideea de a renunța la mâncatul cărnii. De copil, sângele de pe oase, mirosul cadavrului animalului și gândul la durerea care îl încercase pe acesta când murise o făcuseră să refuze să mănânce friptura, să aleagă doar cartofii, renunțase la pui de fiecare date și preferase legumele atent pregătie sau supele cu multă smântână. Părinții ei o certau adesea, iar guvernantele invocau slăbiciunea de care avea să dea dovadă mai târziu. Totuși, ciuguliind doar carne și trăind mai mult cu roadele pământului, Lucinda nu se simțea nici slabă, nici bolnavă. Știa însă că ar fi fost văzută ca o ciudată și mai mare, chiar dacă sportul acesta – vânătoarea – i se părea de-a dreptul barbar și era cu adevărat astfel, dacă de mâine ar fi spus că ea nu mai mânca deloc mistreț sau căprioară. Își dădu ochii peste cap în timp ce asculta foșnetul pădurii, glasul păsărilor și agitația din desiș. Nu era suficient că animalele mureau pentru a-i hrăni pe ei, oameni nesătuli? Trebuiau acum să moară și pentru a le hrăni setea de distracție?

Luă o gură mare de aer și privi spre ogarii marchizului. Erau o ciudățenie, da, cu picioarlee lungi, talia subțire și pieptul foarte mare. Era o discrepanță între gâtul gros și capul mic și turtit. Maronii cu câteva pete albe, știa că aceștia erau scumpi. Auzise conversația de mai devreme, când Roxborough, care alesese să rămână lângă soția și copilul lui, pe pajiște, îl întrebase dacă erau cumva tuaregi. Azawakh, spusese marchizul. Am dat o avere. Sunt cei mai buni. Lucinda nu îi credea deloc buni; balele le curgeau, parcă flămânzi, această imagine făcând-o să simtă că îi este greață. Iar ea nu apucase să ia micul dejun.

Apucase să se îmbrace în grabă în costumul de călărie și trebuia să recunoască: transpira îngrozitor. Cumva reușise să își ia costumația verde, iar ea nu mai putea privi culoarea aceasta cu aceiași ochi cu care privise irisurile marchizului. După luna aceasta avea să renunțe la culoarea smaraldului pentru totdeauna. Reveni la problema ei. Nu ar fi trebuit să participe la vânătoare, dar lipsa ducelui trebuise complinită și, cum lady Louisa și chiar mama ei țopăiseră entuziasmate la ideea de a vedea beregata mistrețului tăiată, privirea zeflemitoare a marchizului o făcuse să prindă hățurile. Se așteptase să se dea gol, pentru că toată lumea știa că Lucinda ura vânătoarea, pe când Millicent era neutră. Cum putuseră marile doamne ale Europei să vâneze? Frederika de Eisenach, Maria, Diana de Poitiers și Elizabeta I, toate femei cu sânge-rece care uciseseră căprioare, cerbi, mistreți, iar acum venea ea, care nu suporta ideea de a se urca pe spatele calului și de a porni într-o aventură monumentală prin pădure, hăituind fauna.

Oh, dar era deja în șa!

Oftă din nou și preferă să se concentreze pe floră. Aceasta era chiar pădurea în care ea, Milly și Ned obișnuiau să se joace. Nu întâlniseră niciodată sălbăticiunile pădurii și nici pe proprietar, dar cu siguranță ambii știau că se află acolo trei copii năzdrăvani. Nu mai știa care era copacul din care căzuse, în ce văgăună își sucise piciorul și momentul în care poneiul o catapultase în băligar, dar toate acestea o făceau să regrete cu atât mai mult că generații de copii aveau să nu mai știe că existau mistreți în zonă dacă se continua comportamentul acesta abuziv de vânare a lor.

Tresări în clipa în care Henderson scoase un strigăt de luptă. Încă nu putea să stea lângă el fără să înghită în sec și să se transpire. Contele de Rivershade țintise un mistreț mai devreme și era de datoria lui să îl ucidă și să îi ia gâtul. Își lăsase deci logodnica în spate, alături de mama ei – care era numele mamei? –, lângă Lucinda, iar pe Lucinda lângă marchiz. Nici el nu își schimbase cu mult ținuta și cu atât mai puțin comportamentul. Prezența marchizului era coletarală însă. El se asigura doar că regulile vânătorii erau respectate pe moșia lui, nimic mai mult, deși avea o pușcă în mână și, pentru mai multă siguranță, o tolbă cu săgeți agățată de harnașament. Ogarii despre care vorbise mai devreme erau în mâinile unui servitor care era obligat să țină pasul cu câinii care alergau cu o viteză incredibilă și pe lângă stăpân. Doar la comanda lui Quentin aceștia aveau să fie eliberați pentru a detecta sau sfâșia prada, iar Quentin nu părea că voia să îi amuțească în ajutorul contelui. În schimb, îi simțea ochii cum traversează posteriorul ei. Se simți mult mai bine când trecu pe lângă ea și se așeză înainte. Acum cine se uita la fundul cui?, zâmbi în sinea ei. Iar marchizul avea un fund de milioane.

Noi doi - „Fiicele lui Benjamin" - Volumul IUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum