Uneori, o simplă greșeală căreia nu i-ai dat mare importanță în trecut te poate
purta pe drumul pierzaniei,
condamnandu-te să-ți petreci restul vieții afundându-te tot mai mult în întuneric. Însă, ce se întâmplă când, din disperarea pentru a te salv...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Patru ani, la naiba, atât a trecut de când am scăpat din acest loc oribil ce mi-a fost temniță atâta timp, iar teama încă este instaurată în mine. Au trecut patru ani de când am renunțat la tot, la familie, la casă, la prieteni, rămânând să-mi înfrunt singură toate fricile. Și cel mai important, patru ani de când am reușit să scap din însăși ghearele Diavolului. Stau și mă gândesc la acele vremuri si realizez cât de înșelătoare sunt sentimentele. Acum ești pe culmile fericirii, într-un extaz total, ca mai apoi să plângi în hohote, rugându-te să scapi cu viață din tot ce înseamnă lume a plăcerilor și a păcatelor.
Nu mi-aș fi imaginat niciodată că toată lupta pe care am purtat-o în toți acei ani să se sfârșească astfel, cu mine fugind chiar de persoana pentru care am sacrificat totul, însă destinul este incert. Nu avem de unde să știm ce ne va aduce ziua de mâine sau ce ne va lua. Important este să ne bucurăm de prezent. Iar acum cel mai important este să mă bucur de fiecare moment în parte. Însă asta îmi este imposibil să fac din momentul în care am călcat înapoi pe pământurile sacre ale Italiei. O stare de neliniște m-a încolțit, iar singurele lucruri care m-ar putea ajuta acum sunt micile pilule pe care le luam pe perioada în care stăteam în conac.
Nu-mi pot explica amalgamul de sentimente ce mă încearcă. Frica că el este aici și mă poate găsi în orice clipă îmi provoacă o apăsătoare stare de rău, lucru ce este greșit. A pierdut toate legăturile când am ieșit de pe teritoriul Casei lui. Nu și-a trimis oamenii după mine, la naiba, nici măcar nu a încercat să împiedice plecarea, asta e mai mult ca sigur un semn al libertății mele, iar dupa atâta timp mai mult ca sigur a uitat de mine, iar șansele, și așa mici, să ne întâlnim și să mă recunoască sunt aproape nule. Au trecut ani de când nu m-a mai căutat. Și-a refăcut cel mai probabil viața cu altcineva sau s-a bazat doar pe afacerile familie sale.
Un curent electric îmi traversează corpul când mă gândesc la părinții lui. Nu m-au plăcut din prima clipă în care m-au văzut și pot să jur că nu a existat bucurie mai mare pentru ei decât când au auzit ca am ieșit pentru totdeauna din viata fiului lor. Cine știe, poate chiar lor ar trebui să le datorez mulțumiri pentru eliberarea mea.
-Caprice? deși obrazul îmi este capturat de o atingere delicată, tresar brusc de pe scaun, parcă trezită dintr-un coșmar. Pierdusem probabil contactul cu realitatea de ceva timp, căci cei doi ochi căprui îmi studiau în amănunt trăsăturile, vrând să afle ce-mi trece prin minte.
-Am ajuns, scumpo, adaugă după puțin timp, cu o vocea soptita, probabil pentru a nu mă speria mai tare. Știa că nu-mi face bine întoarcerea în Toscana, însă nu avea cum să mă ajute. Lupta asta era doar a mea, iar el nu putea interveni.
Îmi scutur capul pentru a-mi alunga gândurile înainte să-mi întorc capul către Carlo. Când privirile ni se intersectează, acesta îmi zâmbește blând, lăsându-se peste scaun pentru a-mi depune un sărut scurt pe obraz. Carlo a fost totul pentru mine în ultimii patru ani. Familie, prieten, iubit. Mereu a fost acolo pentru a mă sprijini și a-mi spune că totul va fi bine, deși și el știa contrariul.
