𝗗𝗮𝗻𝘁𝗲 𝗜

PROLOG

     Ai avut vreodată senzația că ești total paralel față de cei pe care îi numești familie? Ti s-a întâmplat să te simți asemenea unui intrus în casa în care te-ai născut sau ai copilărit? Sau, chiar mai rău, ți-ai văzut familia devenind din ce în ce mai străină?

      Dacă răspunsul tău este unul afirmativ, îmi pare extrem de rău și vreau să știi că nu ești singur în asta. Sunt aici pentru fiecare dintre voi, cei care ați strâns din dinți și ați sperat la mai bine. În schimb, dacă erai pe cât pe ce să negi, să-mi spui că, din fericire nu ai fost nevoit să trăiești dramele unei familii pe care nu o mai recunoști, îți urez bun venit în povestea unei persoane care s-a familiarizat cu situațiile acestea. Pregătește-te să fii părtașul unor momente dure și critice ale vieții mele.

     Eu sunt Maira. Maira Castle, dacă ar fi să mă prezint puțin mai formal. În doar câteva luni voi împlini optsprezece ani. Aștept momentul ăsta mai mult decât aștept orice altceva. Numărul optsprezece reprezintă portița mea de scăpare. Un număr irelevant pentru mulți alții, dar unul cu o prea mare importanță pentru mine.

     Acum, este firesc să își facă apariția următoarea întrebare: Ce s-a întâmplat atât de rău încât îți dorești cu ardoare să fii majoră?

     Există un motiv ce s-ar putea să fie bun în viziunea mea, dar nu destul de întemeiat în a voastră.

     Sunt sătulă până peste cap de chestia pe care o numesc „familia mea".

     Ceea ce eu numesc familie a început să se destrame încă din vremurile în care eram mult prea mică să pot înțelege pe deplin ce se petrece în locul pe care îl consideram acasă. Aveam aproximativ șase ani când am realizat că tatăl meu avea probleme grave cu alcoolul. Până atunci, fusesem capabilă să recunosc faptul că izbucnirile tatei au loc în serile în care alegea să se afunde în alcool, doar nu pricepeam și de ce.

     Fiecare seară aducea cu ea o versiune a tatei necunoscută, dar, în același timp, mult prea cunoscută. Calvarul își așternuse culcușul peste acoperișul casei în care locuiam. Își înnodase lanțurile puternice în jurul pereților și refuzase vehement să plece, să se depărteze și să ofere un moment de calmitate.

     Când luna își revendica drepturile asupra cerului și era timpul său să dăinuie asupra lumii, tata pornea un scandal din pricina celor mai mici și nesemnificative cauze. Găsea un nod în papură în orice gest venit din partea mamei, oricât de mic ar fi fost acel gest.

     Mama, de fiecare dată, sfârșea în camera ei, chipul fiindu-i brăzdat de lacrimi amare. Formase un obicei din a se ascunde de mine în urma episoadelor acestea. Încuia ușa camerei și lăsa suspinele profunde să-i părăsească corpul, în timp ce tata se mai delecta cu încă o sticlă din votca lui preferată.

     Fiind sora mai mare, eram nevoită să mă ocup de tot ce mama nu putea duce la punct în acele momente dureroase. O înțelesesem și n-o condamnasem nicio secundă. Am încercat de nenumărate ori să aplanez certurile care, uneori, se sfârșiseră și cu violența fizică, nu doar cea verbală. Nu avusesem nicio putere, însă. Fusesem invizibilă pentru amândoi, în acele momente.

     Dintr-o dată, ca printr-o minune cerească, încetul cu încetul lucrurile își reveniseră la normal. Nu înțeleg nici acum cum s-a întâmplat asta sau care a fost adevăratul motivul din spatele normalității brusc apărute. Mi s-a părut întotdeauna ceva bizar. Un om nu se descotorosește de vicii peste noapte. E imposibil să renunțe la ele într-o singură clipă.

     Dar, bineînțeles că fiecare minune nu ține mai mult de trei zile. Sau în cazul meu, câteva săptămâni. Aici am fost de vină și noi că ne-am pus încrederea pe tavă în fața capabilității tatei de a se redirecționa pe drumul drept. Ne-am lăsat aburite de o mască a unei false schimbări. Dacă am fi ales precauția ca prim scut, n-ar fi fost atât de dureros la final.