Carte needitată. Prezintă greșeli gramaticale, replici stânjenitoare, scene de toată jena, așadar citiți pe propia răspundere. Să nu ziceți că nu v-am avertizat. :)))
Dacă te trezești din coma care aproape te împinge la granița ce desparte viața de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Simt că mă sufoc – la propriu – din cauza tensiunii care plutește nestingherită prin cameră. O simt peste tot prin jurul meu – ca și cum s-ar răspândi din ce în ce mai mult, cu fiecare minut ce trece. Mă plimb din colț în colț, cu nervii întinși la maxim. Îmi tot repet în minte că nu am de ce să mă agit atât. Dar să fim sinceri, când prietena ta îți face o fază de genul, este cam dificil să nu îți ieși din pepeni.
Pot înțelege și jocul pe care l-a ales ea. Însă a greșit procedând în acest fel. Eu nu am vrut decât să încerc să o ajut, să îi ajut. Dintre toți, sunt capabilă să îi înțeleg durerea. Știu prin ce trece, și de aceea vreau ca ea să se împace cu Tony. Dacă tot știa că o să joc cartea asta, de ce nu a ales să nu vină? Nu era mai simplu așa? Era nevoie să își aducă „întăriri"? Ce are să câștige prin asta? În afară de iritarea mea – care este pe măsură, nu a câștigat nimic.
Am fost în locul ei. Am fost la fel de rănită, poate chiar și mai rău de atât. Dar nu mi-am vărsat supărările și frustrarea asupra altora. Am suferit de una singură, mi-am ținut tot amarul pentru mine însămi. Nu vreau să mă victimizez, sau să dramatizez în vreun fel, însă situația mea a fost mult mai diferită fața de a ei. A trebuit să încasez două lovituri, care au venit una după cealaltă, ca niște bolovani la vale pe un teren abrupt.
1. Cearta cu Axel. Care a reușit să mă termine psihic. M-a trântit la pământ, fără nimic care să mai amortizeze din durerea ce a urmat după impact. A fost al dracului de greu, și încă este la fel de greu. Să treacă atât timp fără să ne vorbim, pentru mine, practic, este un chin. O tortură oribilă care-mi macină sentimentele. În toți anii aceștia nu a existat o dată – niciodată – în care noi să fim atât de indiferenți unul față de celălalt. Ne-am mai certat, nu zic că nu, pentru că au fost dăți în care mai aveam puțin și săream la bătaie. Însă când lucrurile degenerau într-atât, Axel se calma și mă obliga și pe mine să o fac. A reușit întotdeauna să calmeze apele. Dar nu și de data asta.
2. Despărțirea de Dante. Asta a fost ultima lovitură. Cea fatală. Cea care m-a mutat de la pământ direct pe fundul prăpastiei. Dacă până atunci am crezut că Axel m-a făcut praf... Dante m-a... terminat. A fost cea mai dureroasă și oribilă trăire pe care am experimentat-o vreodată în viața mea. A fost crunt, îngrozitor. A fost ceva ce nu doresc nimănui. Până nici lui Daisy recepționera nu îi doresc o experiență asemănătoare. Poate acum vă dați seama cât de greu a fost. Și să fim sinceri, Daisy este ultima persoană căreia i-aș dori binele.
Mutarea lui Efe a fost una deliberată. A fost perfect conștientă de impactul pe care o să îl aibă asupra mea. A copt la foc mic mișcarea asta patetică; și a acționat. Știam, observasem că poate fi extrem de șireată când își dorește asta. A gândit pasul ăsta în doar câteva zeci de minute. Probabil că l-a sunat pe Axel și i-a explicat planul său prostesc. Și cum Axel nu se abate de la nimic, a acceptat; bucuros de dezastrul la care a ales să fie complice.
