Carte needitată. Prezintă greșeli gramaticale, replici stânjenitoare, scene de toată jena, așadar citiți pe propia răspundere. Să nu ziceți că nu v-am avertizat. :)))
Dacă te trezești din coma care aproape te împinge la granița ce desparte viața de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ușa din metal greu se închide în urma noastră. Un hol lung, întunecat își face apariția în câmpul meu vizual. Drept înainte, la capătul holului se află o înfundătură, unde întunericul pare și mai accentuat, dacă este posibil. Pașii lui Dante răsună în pustiul holului, creând ecou în jurul nostru. Aici este mult mai frig decât a fost în camera în care am fost închisă. Ajunși la capătul holului, Dante cotește spre stânga, ajungând într-o hală mare. Pe ici, pe acolo, câteva becuri pâlpâie leneșe. De jur împrejur sunt împrăștiate bucăți mari de fier, de diferite forme. Câțiva stâlpi asemănători cu cei din camera precedentă ajută la susținerea tavanului. Totul în jurul meu se află în paragină. Decorul este unul demn de filmele cu ucigași în serie, și nu mare mi-ar fi mirarea dacă ar sări acum unul în fața noastră. Peretele din partea dreaptă este făcut în partea de sus numai din sticlă, care și aceasta este spartă în mare parte. Aici aerul este unul mult mai curat decât în celelalte părți ale clădirii, curenții de aer intră curajoase prin spărturile din tavan și din pereți, bucurându-mi plămânii ce tânjeau după o gură curată de aer. Ceva ce se aseamănă cu un escavator –cred eu –, este lăsat de izbeliște în colțul din stânga, exact lângă ieșire. Văd niște cărucioare din metal prin jur și mese ce par a fi de tip chirurgical pline ochi cu diferite unelte. Pe pereți sunt imprimate câteva desene, unele dintre ele întruchipând fețe demonice, pentagrame, chiar și cruci întoarse. Undeva în stânga, în fața unui stâlp, câteva lumânări sunt așezate strategic în fiecare colț al steluței desenate în interiorul unui cerc. Doze de bere și ambalaje zac pe jos, și dacă nu mă înșel am zărit și câteva seringi subțiri, portocalii la vârf. Din pricina ansamblului înspăimântător realizez că aici probabil s-au ținut ceva ritualuri sau cum s-or numi.
Câțiva metri ne despart de ușa ce pentru mine înseamnă libertate, iar eu, în loc să privesc spre peisajul de afară, privesc porțiunea deasupra ușii, unde cu o culoare roșie, fosforescentă scrie: Tot în iad ajungi. Raiul nu există. E clar, am nimerit în lăcașul de cult al unor sataniști săriți de pe fix. Berea, seringile, pentagramele, demonii desenați pe pereți, toate sunt parcă trase la indigo cu filmele de groază la care mă uitam cu Axel când eram mai mici.
— Ești conștient că suntem undeva unde s-au practicat ritualuri satanice, nu? îl întreb pe Dante.
— Știu, ce-ai zice dacă am face și noi unul? Poate reușim să îl contactăm pe Damin și pe fiul său, să le spunem că și Carlos urmează să li se alăture. Nu de alta, doar așa, în caz că s-au plictisit singuri.
— Nu merită osteneala, chicotesc. Mai de grabă am lăsa un bilet pe aici, în caz că grupul sataniștilor s-ar întoarce. Le explicăm și camera în care să intre să ia o mostră din sângele lui Carlos, să le fie munca mai ușoară.
— Nu e o idee atât de rea. Dar asta poate să mai aștepte, trebuie să ne ocupăm de tine acum. Cum te simți? Te doare ceva? În afara piciorului, îmi dau seamă că acela îți crează disconfort.
