𝗗𝗮𝗻𝘁𝗲 𝗜

Capitol special.

Markus

Universul se joacă întotdeauna cu viețile noastre. Astăzi ești bine, mâine întâlnești cel mai greu moment din existența ta. Dacă ești stăpân pe sine, știi să te controlezi în ambele situații. Dacă nu... ei bine, îți ieși din minți. Personal, n-am fost niciodată tipul de persoană care să știe să-și contorizeze potrivit emoțiile. Din cauza asta, acum, nu am habar cum să opresc durerea din piept care se extinde cu fiecare secundă ce trece. Durere provenită din direcții diferite, toate lovind câte un organ vital. Maira... Doar simplul gând îndreptat spre ea, îmi spintecă sufletul în mii de bucățele care nu vor fi vreodată întregite la loc.

— Trebuie să îi spunem, Markus. Nu avem de ales. Merită să știe adevărul.

— Nu, dau din cap, negând și mai mult. Exclus.

O iubesc prea mult să fiu cel care-i va da lumea peste cap, într-un mod grotesc. Uneori, adevărul este mai bine ținut departe de lumină. Uneori, adevărul spulberă mai mult decât să vindece. Iar adevărul care stă acum în mâinile noastre, va dărâma cinci vieți simultan. Va distruge ultima picătură de bunătate din interiorul lui Dante. Nu pot permite ca asta să se întâmple.

— Trebuie...

Pulsul îmi țiuie în timpane, în ciuda bătăilor inimii care au scăzut aproape spre zero. Pielea îmi arde, în ciuda picăturilor reci de transpirație de pe coloană. E imposibil una ca asta. Ghearele trădării îmi sfâșie carnea, bucată cu bucată, lăsând răni adânci în trupul meu. Bălți de sânge cad la picioarele mele, deși sunt invizibile. Asta simt, că sângerez abundent. Hainele se lipesc de mine, sufocându-mă. Mâinile îmi tremură și picioarele mă dor din cauza poziției pe care am adoptat-o. Întorc capul spre Kaden. Stă într-o poziție similară mie, însă cu mult mai aproape de sursa curiozității noastre.

Carlos și Victor.

În aceeași încăpere.

Discutând.

Un val imens de greață îmi lovește capul pieptului, dar îl țin acolo. Scena din față mea produce atâta durere în mine, că o transformă în dezgust. Cum? Cum a putut să facă asta? Șoc peste șoc. Lovitură peste lovitură. Asta primesc în momentul ăsta. Omul care a avut grijă de prietena mea cea mai bună. Fratele de cruce al lui Juan. Cel care a jurat loialitate veșnică lui Santos, îi trădează pe fiecare în parte. Le înfige un cuțit în spate și răsucește lama, creând o rană ce nu va putea fi tratată niciodată.

Kaden mărește ochii pe măsură ce discuția celor doi continuă, escaladând de la un subiect la altul. Din locul în care sunt, le văd doar spatele. Amândoi privesc ceva ce arată Carlos, pe telefon– bănuiesc. Regret secunda în care am decis să vin aici, să-l târăsc pe prietenul meu după mine, să mă amestec în ceva ce nu mă privește. Acum înțeleg. Totul. Fiecare detaliu care era în ceața, s-a evaporat, lăsând decât o claritate care mă zguduie din temelii.

Ura lui Carlos față de Maira, nefondată, apărută de nicăieri. Șicanările aruncate în direcția lui Juan, care păreau fără noimă, lipsite de logică. Jocurile psihologice în care se avânta cu Dante. Legăturile dintre Victor și Tony. Familiaritatea dintre ei. Dumnezeule, cum n-am realizat până acum? Mă ridic în picioare, pregătit să plec odată de aici, dar următoarea replică ieșită din gura lui Carlos, mă împietrește.