Carte needitată. Prezintă greșeli gramaticale, replici stânjenitoare, scene de toată jena, așadar citiți pe propia răspundere. Să nu ziceți că nu v-am avertizat. :)))
Dacă te trezești din coma care aproape te împinge la granița ce desparte viața de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
A spus că mă place. Dar tot a plecat. A fost acolo când am dat de greu. Dar cu toate astea a ales să plece...
A doua zi am aflat că a luat primul avion către Chicago. În primă fază nu aveam niciun habar că a plecat. După școală am fost cu Axel, Karim si Kaden la Bell sa bem o cafea. Acolo se afla deja Julian, eu îl căutam cu privirea pe Dante. Julian observând asta a venit spre mine și mi-a spus că nu are rost să mă uit după Dante, deoarece a plecat acum câteva ore bune.
Ce am simțit în momentul ăla? Furie? Supărare? Nu! Am simțit dezamăgire. Speram ca după ziua de ieri el să fie tot aici. Dar el mi-a dovedit fix contrariul. Nici măcar nu știu de ce am fost atât de afectată. Până la urma noi nu eram nimic. Nu exista noi când era vorba de mine și de Dante. Trebuia să îl ascult pe Axel, și să stau departe de Dante. De câte ori am ales să îmi ascult inima s-a sfârșit prost. Speram ca măcar de data asta să fie diferit. Am fost proastă, după niște îmbrățișări și o masă împreună credeam că ce? Că se va înfiripa ceva între noi? Îmi vine să îmi dau singură un șut în fund. Uneori naivitatea de care dau dovadă atinge cote maxime.
După toată treaba asta m-am închis în mine. Nu am mai lăsat pe nimeni să îmi ajungă la inimă. Sunt prea credulă, mă atașez prea repede de cei din jurul meu. Ajung să cred că pe drum îți este mult mai bine singur, decât acompaniat de cineva. Singurătatea nu te rănește. Fiind singur retează din start dezamăgirile din partea altora. Categoric, singularitatea de multe ori se dovedește a fi a dracului de grea. Dar tot aduce mai multe plusuri, în comparație cu așa-zișii prieteni.
Lumea începuse să se întrebe unde, și de ce a dispărut din nou Dante. Se pare că decât eu și Julian știam unde. Dar motivul îl știa decât Julian și el. L-am rugat pe Julian de nenumărate ori să îmi spună ce a pățit Dante. Dar să fie el al naibii de a vrut să îmi spună.
La liceu toată lumea începuse să scoată vorbe. Tipic liceului. Auzeam în stânga și în dreapta ca Dante a plecat să distrugă, pentru că până la urmă, la asta se pricepe el cel mai bine. La început nu am crezut asta. Am zis că nu se poate ca băiatul care s-a comportat atât de frumos cu mine să fie un ticălos. Dar în fond, eu nu îl cunoșteam pe Dante. Nu știam cine este sau cu ce se ocupa el. Nu știam absolut nimic despre el. Dar, într-un fel a fost mai bine așa. Pentru că dacă apucam să îl cunosc și el dispărea cum a făcut-o acum, era mult mai greu pentru mine.
Când am fost prima dată întrebată despre ce se întâmplă între mine și Dante am spus ca totul a fost din cauza plictiselii. Încercam să mă conving pe mine că nu putea fii ceva mai mult, nici din partea mea, nici din partea lui. Dar de fiecare dată mi se tăia ideea asta. Pentru că toți mi-au spus că Dante nu se comportă atât de frumos cu nimeni. Și că ceva trebuie să fie. Și poate vă întrebați ce făceam eu în momentele alea. Ei bine, dădeam același răspuns.
