Carte needitată. Prezintă greșeli gramaticale, replici stânjenitoare, scene de toată jena, așadar citiți pe propia răspundere. Să nu ziceți că nu v-am avertizat. :)))
Dacă te trezești din coma care aproape te împinge la granița ce desparte viața de...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ghemuită, cu genunchii la piept și capul între aceștia, stau și îmi plâng amarul. De ore bune nu reușesc să fac nimic altceva. Lacrimile, ce până acum curgeau necontenit, s-au oprit. Nu mai curg. Am secat, la propriu, de la atât de mult plâns. Nu sunt în stare să îmi deschid ochii.
Părul mi se zbârlește pe tot corpul, de fiecare dată când fac greșeala să îmi trec mâinile peste părul, ce odată, îl aveam lung. Îmi simt vârfurile părului cum de abia îmi ating umerii. Denivelările acestora îmi produc mici înțepături, pe care încerc să le trec cu vederea. Nenorocitul mi-a tăiat mult mai mult din jumătatea acestuia. Pe lângă disconfortul pe care-l resimt în zona umerilor, scalpul mă doare incredibil de tare. Mișcările brutale folosite de Carlos m-au făcut să scâncesc de durere. Monstrul a avut o ieșire nervoasă din cauza cuțitului care nu trecea atât de ușor pe cât ar fi dorit el, prin păr. De fiecare dată în care cuțitul tăia în gol, îmi strângea părul atât de tare în pumni, încât sunt sigură că a reușit și să mi-l smulgă cu totul din rădăcină.
Mai devreme, Carlos a scris acea scrisoare de față cu noi. A dat glas fiecărui gând macabru ce-i împânzea mintea bolnavă. M-a făcut să mă zdruncin din temelii. Scuturile, ce odată erau menite să mă apere, acum sunt prăbușite la pământ. S-au făcut una cu asfaltul, la fel cum și inima mea s-a făcut, la rândul ei, sfărâme. Nu știu de ce am fost atât de atinsă de faptele lui. Până la urma urmei, a spus, de nenumărate ori, ceea ce are de gând să facă cu noi. Nu? Poate, undeva în adâncul meu, am sperat în continuare că își va schimba planurile. Speram că poate se va răzgândi și ne va lăsa odată în pace, sau măcar ca i se va face milă de noi. Dar bineînțeles că nu a fost așa.
Inevitabil, am ajuns să mă gândesc la Dante și la reacția pe care o va avea când va primi cadoul, așa cum îl numește Carlos. Îmi este frică de ieșirea nervoasă pe care este posibil – mai mult ca sigur –, să o aibă. Nu știu de ce, însă știu că Tony este lângă el. Știu că deși probabil și el suferă, va încerca să îl liniștească pe Dante. Sper doar ca situația să nu degenereze extrem de tare. Acum, am nevoie de el mai mult ca niciodată.
— Doamne, Maira! Abia aștept să se întoarcă nenorocitul ăla.
Îmi ridic capul din pământ și-mi fixez ochii pe Efe. Este în aceeași stare ca și mine. Pare mult mai bulversată de cele întâmplate decât sunt eu. Am simțit pe propria piele trauma pe care o trăiești dacă asiști la un abuz. Fie el fizic sau verbal. Dar ea continuă să fie tare, deși, este foarte probabil ca înăuntrul ei să plângă. Îi admir curajul și tăria de caracter de care dă dovadă.
Și acum, să vă spun și de ce este nerăbdătoare. Carlos, în nebunia lui, a plecat și a uitat cuțitul aici. Cred cu tărie că ăsta este un semn, o șansă pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Dumnezeu îți dă, însă nu îți pune și în traistă. Nu sunt sigură ce vom face cu acel cuțit, dar vom profita de acest infim avantaj. În momentul acesta și o agrafă ne era de ajutor. Efe mi-a explicat ce are de gând să facă. A născocit un plan, după planul lui Carlos. A promis că în seara asta se va întoarce la noi, și că Efe va avea parte de tratamentul lui special. Din nou, nu îmi fac speranțe că vom reuși să scăpăm. Însă, dacă reușim să îi provocăm măcar 3% din durerea pe care ne-a provocat-o el nouă, sunt mai mult decât mulțumită. Într-o bătălie nu contează să câștigi, neapărat. Contează să reușești să cauzezi, la rândul tău, durere adversarului tău.
