Mi-am trecut limba peste buzele crăpate, mușcând și regretând fiecare secundă din viața mea complicată și nebună. Eram în inima pădurii, iar singura lumină călăuzitoare era cea palidă provocată de lanternă. Aerul rece îmi șuiera pe la vârful urechilor. Mi-am tras gluga de la hanorac pe cap, pierzându-mă în întuneric.
- Lucifer ! Știu că ești aici ! Am strigat, ecoul meu pierzându-se printre copaci.
Am oftat apăsat. Poate mă înșelasem. Poate că umbla acum prin oraș, ademenind oameni în jocul său murdar, iar eu eram aici, singură și nu îl puteam opri din a mai face rău cuiva.
Seara asta era ultima pentru el. De mâine toate vor reveni la normal dacă planul meu va avea succes. Încercam să nu par prea entuziasmată, doar că în interior muream de nerăbdare.
Un foșnet scurt și neclar s-a auzit de undeva. Dacă nu era vreun animal al pădurii, atunci sigur era el care încerca să mă sperie. Nimeni nu ar fi umblat fanatic prin pădure la aproape trei dimineața.
Am făcut pași mici spre locul de unde am dedus că s-a întrezărit foșnetul. Încă o dată. Tot mai aproape. Am mărit pasul.
Nu puteam deduce exact formele din jur, pentru ca lumina lanternei se răfrângea pe o rază prea mică, iar densitatea pădurii era de nepătruns.
Sunetul era tot mai intens când m-am apropiat de un tufiș. Fără ezitare, mi-am proptit piciorul de crengile lui și am lăsat la iveală două animale ale nopții. Unul viu și altul mort.
Lucifer tocmai ce se înfruptase dintr-o crăprioară, trupul ei fără vlagă zăcând la pământ. Își linse sângele din colțul gurii, privindu-mă.
- Micuță Kayla, ce cauți tu aici în miez de noapte ? Nu știi că e periculos să umbli singură prin pădure ? Nțț, nțț. Ești tare încăpățânată, observ.
- Dacă nu îmi este frică de un monstru ca tine, de ce mi-ar fi de întuneric ? Până la urmă de acolo vii și tu, am zis sfidătoare.
- Îmi place evoluția ta, zise mândru. Se pare că am creat ceva frumos.
M-am dat doi pași mai în spate, văzând ca se aproprie.
- De astăzi, influența ta asupra mea s-a risipit. De astăzi, am pus accent pe fiecare cuvânt în parte, tu nu vei mai fi aici să îmi controlezi viața. Și tot de astăzi, te vei întoarce de unde mama naibii ai venit !
Am scotocit în adancul buzunarului de la geacă, și am găsit sticluța cu esență pe care o preparasem în acea zi. Acesta era asul din mânecă. Nu plănuisem doar îngroparea fericirii mele , ci și a lui.
- Sper să fii prizonierul propriei lumi, la fel ca mine ! am țipat, privindu-l cu ură.
Am desfăcut ușor dopul cu vârful unghiei, și i-am aruncat lichidul în ochi. În clipa următoare, s-a trântit la pământ, scoțând o serie de strigăte pierdute în bezna ce înghițea pădurea.
M-am ridicat, împrăștiind pământ în stânga și-n dreapta. Alergam oarbă printre copaci, ocolind crengile căzute, care reprezentau un pericol pentru căzături. Nu mai eram conștientă de direcție sau alte pericole provocate în timpul nopții. Doar mă lăsam condusă de instinct, care-mi dădea indicații despre direcția pe unde trebuia să o iau. Căci ochii îmi erau împăienjeniți de ceața de lacrimi atât de fierbinte încât mă usturau.
Mi-am șters obrajii precedați de lacrimile amare cu mâneca hanoracului. Alergam, și în același timp căram în spate bolovanul de griji care mă încetinea, puterile lăsându-mă una câte una.
Greșisem oare ? Cred că teama mi se infiltrase în crier, bruscându-mă și întunecându-mi orice urmă de raționament. Jocul cu focul chiar te costă viața, așa cum m-a costat și pe mine, doar că așa zisa mea viață era de mult pierdută. Pe mine m-a costat fiecare parte din mine. Fiindcă toate îi aparțineau lui. Eu, de acum nu mai eram vechea Kayla pe care părinții o adorau și pe care profesorii o ridicau în slăvi. De acum, acea ființă inocentă din mine murise. Se consumase ușor precum scrumul de țigară pe care mai apoi, vântul îl flutura pe aripile sale, purtându-l spre infinit.
