În fața casei erau parcate două mașini de poliție, luminile albastre și roșii reflectau îngrijorarea de pe chipul părinților mei. Mama plângea în pumn, tata încercând să o consoleze în timp ce vorbea cu unul dintre polițiști. Alți doi au ieșit din casă, probabil informându-l pe șerif în legătură cu indiciile care au concretizat evadarea mea. Probabil mama era distrusă, gândindu-se la faptul ca poate am fost răpită sau prin simplul fapt ca lipsa mea era una suspectă și nebănuită. Ai mei îmi oferiseră din totdeauna confortul material dar și spiritual, pentru că rare ori îmi interziceau lucruri, dar dată fiind dispariția mea subită, aparent lucrurile vor lua o întorsătura de 180 de grade. Deja era prea mult pentru ei faptul ca am recurs la pastile pentru a avea un somn decent, plus intervenția psihologului. Mama cu greu își revenise din șoc, nu își imaginase vreodată că fiica sa va fi incapabilă de a-și purta singură de grijă. Rușinea de pe chipul ei de fiecare dată când cineva o întreba acum de mine nu mai coincidea cu plăcerea cu care vorbea înainte despre mine.
Simțeam acest lucru, dat fiind faptul ca mama mereu a avut vise mărețe în legătură cu viitorul meu. Eu am avut grijă să distrug totul prin simplul fapt că am acceptat prezenta lui in viața mea. De fapt , nici nu pot spune că am acceptat, ci am fost forțată sa accept adevarata mea menire.
De la distanță situația era îngrijorătoare. Nu știam cum aveam să rezolv aceasta problema neprevăzută. Trebuia sa ma gandesc totuși ca mama ma va verifica peste noapte, de teama sa nu recurg iar la pastile.
Eram ascunsă după un copac din curtea din spate și priveam oripilată cum viața mea se distruge doar pocnind din degete. Poc. Și bula de protectie se sparge dintr-o înțepătura. Pana acum am trăit in propria bulă, clădită pe propriile principii și cu atenție sa nu dau vreodată greș. Înainte nu voiam sa imi compromit planurile și nici viitorul. Acum sincer nici nu imi mai pasa. Eram dezinvoltă și cât se poate de capabilă sa imi mențin punctul de vedere. Făceam parte dintr-o alta lume, faptul ca am trăit de când ma stiu aici nu scuza faptul ca menirea mea era alta. Nu eram o persoana rea, nu puteam răni nici măcar o muscă, dar un om in carne și oase. Josh fusese primul pe care îl anihilasem cu sange rece, după a urmat acel bărbat necunoscut pe care l-am îngropat împreuna cu Lucifer.
În drum spre casă, sau mai bine zis în zbor spre casă, mi-a spus ceva ce mi-a dat de gândit.
" Tu nu ai fost niciodată ceea ce ti-ai dorit să fii cu adevărat. Masca pe care o porți zilnic este doar de fațadă. Nu încerca să fii o piesă de teatru ieftină când poți avea Hollywood-ul la picioare "
Oare asa eram eu cu adevărat ? Nu am încercat niciodată sa par ceea ce nu sunt. Am fost împăcată cu soarta mea și aveam un viitor strălucit in fata. Nu consider ca influența părinților mei mi-a schimbat principiile. Alegerea mi-a aparținut doar mie.
La fel cum imi aparține și acum. Sa apar de nicăieri sau sa ma ascund pentru totdeauna. Dată fiind situația de față, mi-as dori din suflet sa fug. Sa plec, sa uit , sa trăiesc din nou. Sa renasc, ca și când nimic nu s-ar fi schimbat. Sa încep o viața noua, sa ma pierd, sa ma regăsesc și niciodată sa nu ma mai întorc.
Dacă am nevoie de o schimbare, aceasta este mai mult decât binevenită.
Însă nu pot nici sa-i părăsesc pe ai mei in halul ăsta. Ei nu au greșit cu nimic, dând naștere unui monstru nu înseamnă ca și tu ai fost unul. Eu asa ma născusem, ziua mea a fost compromisa încă de la prima respiratie și de la primul sunet. Se zice ca, cine se aseamănă se adună. Locul meu nu era aici unde le făceam rău tututor, ei meritau tot binele din lume, iar răul eram chiar eu. Dacă eu nu am un impact imens, Lucifer sigur ar avea asupra întregii planete.
Agitația din jur nu avea sa înceteze pana când nu imi făceam apariția. Problema era ca nu știam cum sa imi motivez absenta.
Sa apar pur și simplu in fata lor, mințind cu nerușinare nu era o soluție atât de eficientă.
Dar nici nu puteam sa rămân aici pana a doua zi. Asa ca mi-am repetat mintal planul improvizat în doar câteva minute. Era patetic, dar aveam să îl fac credibil.
Am schimbat raza vizuală, alegându-mi un punct mult mai convenabil din care sa se presupună că am venit.
Dacă pana acum nu mi-am exersat talentele actoricești, cred ca a venit timpul.
Mi-am întins puțin rimelul pe la ochi, sa para ca am plâns și sa am ochii roșii. Nu era nevoie sa ma prefac panicată, pentru ca oricum eram in caz ca nu ieșea cum trebuia.
Mi-am rupt o fâșie din tricou să pară ca a fost prins undeva. Eram gata. Priviți și învățați.
Trei. Doi. Unu. Acțiune !
