Sirius Black - Intorsatura vietii

Capitolul 8

Dupa o saptamana fericita petrecuta alaturi de prieteni si iubita ma trezeam din nou in miezul noptii torturat de acel cosmar. Eram translirat si confuz, dar mai important nu vedeam nimic in jurul meu. Totul era din nou negru, numele meu atragea ce era de fapt al lui-intuneric. Un vant rece imi ciufulea parul, iar eu stateam in sezut in ceea ce credeam ca e patul meu. Dupa o privire mai atenta am observat ca stateam pe un morman de...oase? Atunci am auzit din nou acel harait. Blestematul de harait al creaturi care imi umbrea viata.
-E DOAR VINA TA SIRIUS! TU AI PROVOCAT TOATE ASTEA!! suiera spre mine.
Imi voi pierde mintile, daca mai auzeam asta de multe ori urma sa imi pierd mintile.
-Ce am provocat? De ce e vina mea?? am tipat la randul meu, in pragul disperari.
-CEEA CE AI FACUT ESTE IREMEDIABIL!! TOTI AU PLATIT CU VIATA DIN CAUZA TA!! Doar uita-te in jurul tau!
Ultima propozitie a fost soptita, dar imediat ce a terminat ce avea de zis in jurul meu s-a facut lumina. Si atunci i-am vazut. Sterngarii era acolo, doar ca nu aveau cum sa fie ei. Aveau membrele inclinate in unchiuri care nu erau naturale si toti aveau un firicel de sange in coltul gurii.
-Nu!! Nu se poate! Cine esti? am strigat.
-Sirius Black, nu intelegi inca eu sunt umbra care este asezata peste sufletul tau. Ai stiut intotdeauna de existenta mea dar ai fost prea absorbit de propriul ego ca sa imi dai importanta, iar toate astea z-au intamplat din nepasarea ta. Tu ai provocat asta, pentru ca in final esti la fel de negru ca numele tau!! haraitul vocii se apropia de mine.
Mi-am inghitit nodul din gat. Daca prietenii mei nu mai erau macar aveam sa le cinstesc memoria.
-Poate ai dreptate ca a fost vina mea, am spus eu cu ochii in pamant, dar gresesti cand spui ca reprezint doar intuneric, teoretic sunt o constelatie pe negrul cerului si poate ca intunericul meu i-a intunecat pe ceilalti dar nu ma va inchiti si pe mine.
In acel moment creatura a trecut prin mine si am stiut ca eram treaz. Acum nu mai aveam acel cosmar. Respiram sacadat, dar am vazut printre draperiile patului meu lumina diminetii.

In general am reusit sa vindec amintirea proaspata a cosmarului care era inca viu in mine, dar eram inca deconectat fata de prezent. Ma tot gandeam ce am facut atat de grav de a adus sfrsitul prietenilor mei. Iesisem sa ma plimb in racoarea diminetii pentru a-mi pune gandurile in ordine. Aveam mainile in buzunarele jacketei de piele si ascultam vantul. Parea un cantec melodios si dezarmonic.
M-am indreptat spre Padurea Interzisa si dupa ce m-am asigurat ca nu era nimeni prin apropiere m-am transformat in caine. Era cel mai placut sentiment, iar dupa saptamani ma simteam in sfarsit liber. Am alergat un timp spre inima Padurii ocolind totodata barlogul paienjenilor si cand nu am mai auzit nici un sunet din exterior si nu am mai putut privi cerul pe care ramurile copacilor il ascundeau, m-am adezat pe podeaua de frunza si am ascultat. Am ascultat linistea pe care mi-o doream in interiorul meu; acea liniste care va sfarsi furtuna. Dupa doua ceasuri cand gandurile mele ar fi trebuit (ar fi trebuit) sa fie in ordine am plecat spre castel. Nu spusesem nimanui planul de a petrece dimineata in singuratatea Padurii, pentru ca nu voiam sa fiu gasit si pentru ca nu doream sa raspund la intrebarile prietenilor mei.

Am urcat spre turnul Gryffindor iar prima care m-a vazut si mi-a sarit in brate pentru o imbratisare a fost Emily.
-Unde ai fost? Te-am cautat peste tot! a spus suparata dar usurata in acelasi timp.
M-am asezat pe canapea langa baieti.
-Am fost afara. Aveam nevoie sa imi pun gandurile in ordine. am raspuns, le-am dat si un argument in speranta ca vor lasa situatia asa.
-Alte vesti de la parintii tai? a intrebat Peter iar toate privirole erau din nou indreptate spre mine.
-Mhm! Da, mama e suparata... Uram atat de mult sa ii mint. Erau adevarata mea familie si meritau mai mult.
-Dar parca nu mai vorbea cu tine...a meditat Lily cu voce tare.
-Daca stau sa ma gandesc Evans are dreptate, a spus si James. Deci Padfoot, care e adevarul...
-Hm doar o sti pe mama, niciodata nu rateaza ocazia de a da cu moralul meu de pamant, am ridicat din umeri.

La cina de sambata seara, Sala Mare era plina de elevi flamanzi si galagiosi. Cerul, care era vizibil prin tavanul Salii era innorat; se anunta o ploaie pe cinste, perfecta pentru o dimineata de antrenament cu echipa de Quidditch.
-Sigur esti ok,Sirius? a intrebat Emily care statea langa mine.
-Sigur ca sunt ok, am zambit si mi-am sprijinit mana in jurul umerilor ei. 
Fulgerele au inceput sa lunimeze cerul noros iar tunetele erau prezente.
Intorsi in salonul comun am mai stat de vorba, citind si razand (superficial) in asteptarea momentului in care ne vom intoarece in paturile noastre calduroase, unde nu toti simteam pacea interioara. Eu eram plasat in a doua categorie. Dupa ce am sarutat-o pe Emily am plecat spre dormitoare alaturi de James, Remus si Peter.
Daca dimineata nu ma puteam trezi din cosmaruri, seara nu puteam sa adorm. Mi-a luat cel putin trei ore sa ajung in lumea viselor, dar din fericire nu mai vedeam decat umbre nedefinite. Nimic clar.

Dupa putinul somn de noaptea trecuta antrenamentul avea sa fie lung si obositor. Nu am fost in cea mai buna stare, dar am fost destul de bun sa imi fac partea fara sa trezesc indignarea nimanui. In principiu ma bucuram ca nu am cazut de pe matura. Daca voi continua tot asa voi fi nevoit sa cer o potiune de somn, pentru ca am dormit 5 ore in 4 zile, iar prietenii mei incepeau sa fiu cu nervii intinsi la maximum din cauza mea. Eram enervant si stresant pentru ceilalti si asta ma frustra. Ma facea sa ma indoiesc de mine si sa ma simt singur in nefericire.

Buna dragilor! Stiu ca acest capitol este mai intunecat ca de obicei, dar aveam nevoie de ceva care sa strice atmosfera de pana acum.
(cred ca aceste citate se potrivesc cu acest capitol in general asa ca m-am gandit sa le adaug aici - credit pinterest)