♣Depression♣

douăzeci și șase.

Stăteam pur și simplu în braţele lui, bucurându-mă de liniște. Stăteam amândoi nemișcaţi, mișcându-ne din când în când degetele pe spatele celuilalt reciproc. Asta până când o voce cu o sonoritate mult prea mare a spart liniștea în bucăţi mici. Ţipa și tot ţipa, tocurile ei apăsând cu putere gresia. Aș recunoaște oriunde ţipătul ăla strident. A venit mama.

-Devona, aia nu e...

-Ba da, am terminat, strâmbându-mă. Uhm, ascunde-te undeva!

Și-a pus mâinile peste gură, uitându-se agitat în stânga și în dreapta. Privirea i-a căzut pe cuierul din colţ, încărcat cu haine. Am chicotit, aruncându-mă și eu în pat.

-Doamnă, vă rog să nu mai ţipaţi, domnișoara Devona se află chiar în acest salon, am auzit vocea asistentei.

Ușa salonului s-a izbit de perete, făcându-mă să tresar. Mama a răsuflat, punându-și mâna peste palton, în dreptul inimii.

-Devona, scumpo, ești bine? A întrebat, așezându-se ușor pe pat.

Urăsc când face asta. E o persoană oribilă și egoistă, e extrem de falsă. Nu îi pasă de mine, și acum mă ia cu "scumpo". Am expirat, afișându-mi zâmbetul obișnuit.

-Da, sunt bine.

-Cynthia mi-a spus că ești aici.

-Da, de vreo trei zile, am răspuns plimbându-mi degetul pe așternut.

-Uite Devona, îmi pare rău că nu am fost aici mai devreme, dar știi și tu cum e la servici, a spus oftând. Oricum, tu ai ceva să îmi spui? Și-a încrucișat mâinile la piept, fulgerându-mi cu privirea încheieturile pline de dungi pietrificate. De ce mi-am dat bandajul jos până la urmă?

-Nu, de ce, ar trebui să îţi spun ceva? I-am răspuns, făcând-o să se încrunte.

-Devona, Cynthia mi-a spus și de ce ai fost adusă aici.

-De ce am fost adusă aici? Am continuat jocul.

-De ce te tai, Devona? Eu ţi-am oferit o viaţă și tu vrei să ţi-o sfârșești? Dacă trebuia să ţi se sfârșească viaţa nu mă mai duceam la spital să te nasc! Ești doar o fată nebună, exact ca celelalte ciudate care fac asta! A ţipat, făcând ca un șir de lacrimi să îmi curgă pe obraji.

-Nu mai ţipa, te rog, am spus încet. Dar ea m-a ignorat total.

-De ce te tai, copile? Ai înnebunit total? Ce pact ai făcut tu cu Diavolul de te-a pus să faci asta? Răspunde-mi Devona! A încheiat, mai mult urlând acum, provocându-mi mici sughiţuri.

-Nu vei înţelege niciodată, nimeni nu va înţelege niciodată, am reușit să spun, mai mult pentru mine. Un sunet mi-a atras atenţia. Venea dinspre colţul camerei. Printre haine, i se vedeau firele castanii, ochii lui strălucitori privindu-mă. Nu, nu vreau să plângă și el.

-După ce ieși de aici, nici să nu îndrăznești să vii acasă! Nu vreau să am Diavolul în casă. Și-a terminat monologul, ieșind pe ușă. El a sprintat imediat din teancul de haine, luându-mi mâinile într-ale lui.

-Devona iubito, nu mai plânge, nu trebuie să mai plângi și din cauza ei, mi-a zis, o lacrimă scurgându-i-se din privirea lui albastră.

-Ia-mă în braţe -mi-am ridicat privirea spre el- acum, am terminat, el oferindu-mi imediat căldura braţelor sale în jurul meu.

De ce și ea?

--------------------------------------------------------------------------------------------

hei, hei, ce mai faceţi? sper că vă place acest capitol și nu uitaţi să-mi lăsaţi și o părere, contează foarte mult. ^°^