♣Depression♣

douăzeci și șapte.

-Ești gata să ieși din spital? M-a întrebat gentil, strângându-mi mâna.

-Mai întrebi? Am răspuns, binevoitoare. Cred că va fi mai mult plăcut decât mă așteptam să locuiesc cu el.

El mergea înainte, ghidându-mă. Am ieșit din spital, un vânt ușor călduţ întâmpinându-mă. Era așa plăcut să simţi pentru câteva momente că trăiești din nou. Am mers până în staţia de autobuz, niciunul dintre noi scoţând vreo vorbă.

-Devona, chiar crezi că mama ta a vorbit serios când ţi-a spus toate lucrurile acelea? A întrebat, luându-mi mâinile într-ale sale.

-Te rog, nu folosi cuvântul ăla pentru ea. Nu are niciun drept să fie numită așa. Și da, a vorbit foarte serios, am spus oftând.

-De unde știi? Poate doar... ugh, defapt ai dreptate, a spus încruntându-se ușor. Îmi pare rău Devona pentru toată treaba asta.

-Nu are de ce să îți pară rău. Cel puțin așa ne apropiem și mai mult, am spus zâmbindu-i.

-O să fie așa frumos să mă trezesc cu tine lângă mine în fiecare dimineață.

-Idiotule, am spus râzând.

-Dar ce am spus?

-Credeam că știi prea bine că nu mă dau în vânt după dulcegăriile astea.

-Încă nu înțeleg cum, a spus, făcându-mă să pufnesc în râs.

Autobuzul a poposit în stație, deschizându-și ușile pentru călătorii îmbufnaţi. Pe drum a trebuit să stau înghesuită între o băbuţă care mi-a dat cu cotul în burtă de cel puțin 5 ori și între un tip ciudat care murmura ceva. El stătea în fața mea, uitându-se uimit către aglomerație. Când ușile s-au deschis și am reușit să scăpăm din iad, aerul era deodată cel mai special lucru.

-Dar, stai, lucrurile mele? Sunt acasă, am concluzionat, oftând.

-Nu îţi face griji, vei purta ceva de la mine până reușim să mergem să le luăm.

-Ai, știi tu... lame?

A pufnit în râs, ciupindu-mi ușor obrazul, exact ca unui copil mic.

-Normal că am.

Am zâmbit ușor, constatând că va fi chiar plăcut să locuiesc cu el și cu lamele lui. În curând, lamele noastre.

--------------------------------------------------------------------------------

hei, hei. îmi pare super rău rebecca, știu că trebuia să îl postez aseară, dar chiar nu am avut cum. și dumnezeule, aproape 6k citiri. sunteţi geniali, nu mă gândeam că o să prindă așa bine. sincer să vă spun, nu vor mai fi foarte multe capitole, încep ușor ușor să nu mai știu ce și cum să mai scriu. :c