♣Depression♣

douăzeci și unu.

-Domnișoară Devona? Mi-am auzit numele, așa că mi-am întors capul leneș. O asistentă a intrat ușa camerei mele, cu o foaie în mână, părând plictisită și total ignorantă. Eram prea extenuată ca să mai pot spune ceva așa că doar am afirmat dând din cap.

-A venit cineva în vizită, a spus plecând, o mana blocând ușa să se închidă. Corpul unei persoane micuţe s-a prelins în cameră, lăsându-mă uimită.

-Bună, Devona. A zâmbit ușor, fremântându-și mâinile încontinuu. Ce faci? A mai întrebat.

-Ce cauţi aici? I-am răspuns cu o întrebare, simţind cum corpul îmi tremură deja de nervi.

-Am venit să văd cum te simţi, a replicat, continuând să-mi zâmbească. De ce zâmbește, nu e bine ce se întâmplă acum!

-De ce m-ai adus aici? Am întrebat-o secerând-o cu privirea.

-Mureai dacă nu te găseam eu.

-Asta era și ideea, Cynthia. De ce m-ai adus aici? Am răbufnit, urlând.

-Ar trebui să-mi mulţumești că te-am salvat, a spus adoptând o poziţie care emana aroganţă.

-Vroiam să mor, iar tu m-ai împiedicat! De ce nu m-ai lăsat să mor? De ce? Am întrebat-o, simţind cum lacrimile mi se adună în colţurile ochilor. A tresărit speriată când m-am apropiat de ea.

-Pa, Devona.

-La revedere, Cynthia, am spus cu scârbă.

O urăsc, o urăsc din toată inima mea. De ce nu m-a lăsat să mor, de ce nimeni nu o face?